De la potopul lui Noe,
apele trec peste pietrele ancestrale,
spre orizonturi de spumã şi umbrã.
Chiar şi sentimentele, cu aripi de ceaţã,
se izbesc de stâncile sufletului,
nerãbdãtoare sã curgã mai departe
în deltele luminii.
Dar arca a rãmas suspendatã
undeva între cer şi pãmânt.
În unele nopţi cu lunã
îi vezi conturul tremurând,
atins de o scânteie
ce zboarã din focul ochilor tãi.
Şi atunci înţeleg:
potopurile nu vin doar din ape.
Uneori ele ard.
Mã-ntreb
dacã, într-o zi,
o altã arcã
salvatoare din a iubirii ardere
va fi creatã.
Vom gãsi şi noi loc în ea?
