Am crezut cã vãd şi eu viaţa.
Ce culori, ce nuanţe distingeam!
Aveam curajul sã îmbin şi sã combin:
culori care se ţes între galben şi turcoaz,
alb şi albastru,
combinaţii ca respiraţii de luminã.
Dar, hop, m-am trezit deodatã
Întoarsã pe altã faţã,
ca o pãpuşã Little Lost Baby.
Mi s-au deschis alţi ochi,
prin care lumina se strecoarã ca fumul,
contururile se şterg
şi tot ce rãmâne sunt umbre tremurãtoare.
Cei mari nu ştiu cã am auzul foarte fin.
Vorbesc lângã mine ca şi cum nu aş exista.
Vorbele lor se rostogolesc peste mine
ca pietre aruncate în apã adâncã.
Cicã am doar vedere perifericã
şi nu disting decât albul şi negrul.
Nici mãcar nuanţe de gri.
Îi aud cum discutã, fac analize, calcule, previziuni.
Erau nemulţumiţi cã vãd prea mult trecut
şi m-au setat spre viitor.
Va trebui sã o iau de la zero,
sã cresc din nou,
sã vãd o lume care nu-i a mea,
sã învãţ sã recunosc lumina
care nu-mi aparţine,
şi culorile care danseazã printre degete ca apa.
Şi totuşi, în liniştea care mã îmbracã,
rãsunã ecoul culorilor ascunse:
galbenul trecutului,
turcoazul amintirii,
alb şi albastru în spaţii interzise.
Când tãcerea devine glas,
apare cealaltã faţã a mea,
faţa care nu trebuie sã fie vãzutã
dar care vede tot.
Trecutul — o hartã invizibilã,
viitorul — un drum trasat de mâini strãine.
Între ele — un spaţiu fãrã ceas, fãrã reguli —
culorile se amestecã din nou.
Şi eu cresc,
vãd,
aud,
ating,
fãrã teamã,
fãrã reguli,
într-o luminã care îmi aparţine.
