Arşiţa scotea aburi fierbinţi
din pãmânt.
Aerul devenise atât de greu,
încât respiraţia
semãna cu o piatrã.
Tata, în pragul casei,
scruta cerul.
Poate, poate...
Vocea lui a rãsunat ca un tunet:
"Ad-o, Doamne!"
Şi cuvintele lui
s-au înãlţat
asemeni unor pãsãri însetate.
Un norişor stingher
l-a auzit
şi şi-a deschis aripile spre noi.
Curând, tot cerul
s-a umplut de nori,
ca nişte gânduri încreţite.
Şi ploaia s-a desfãcut peste lume.
Un fulger
a desfãcut zalele lanţului
de care se legãna balansoarul.
Lanţul s-a rupt.
Dar şi guguştiucul
ascuns sub o za,
crezând, naivul, cã cerul nu-l ajunge,
a cãzut,
iar ploaia i-a împrãştiat
cenuşa.
De atunci ştiu:
ploaia nu pleacã niciodatã singurã.
Duce cu ea tot ce e ars.
Oare şi copilãria mea
a fost spãlatã de ploaie?
Mai strigã, tatã:
"Ad-o, Doamne!"
Azi am mai mult ca niciodatã
nevoie de ea.
.....................................................
Dar vocea tatei nu se mai aude.
Nu ştiu
dacã ploaia
l-a luat
sau l-a dus la adãpost.
