Când vin umbrele,
nu bat la uşã.
Ies direct
din gânduri.
Inimile închid tot,
iubirea rãmâne
acolo unde nu ajunge nimeni.
Copacii rãstoarnã cerul în rãdãcini,
iar sub pleoapa pãmântului
clocesc îngerii negri.
Norii se frâng în ecou,
se adunã în cãderi
şi, din înalt,
nu mai vine ploaia,
ci o risipire lentã
de frunze stinse.
Lumina, alungatã din trupul zilei,
rãtãceşte oarbã prin noroi,
şi, obositã,
se lasã pe o inimã deschisã
ca o ranã.
Acolo, în adânc,
mai pâlpâie un rest de aur.
Când liniştea creşte în copaci
şi ne priveşte temãtoare,
ascunsã sub pleoapa
unei nopţi ce nu mai trece,
umbrele se nasc
din cuiburi fãrã stele
şi doar ele au acces
prin încãperile ascunse
ale gândului şi ale sângelui.
