Pietrele sunt dure si opace.
Nu ştie nimeni care este esenţa unei pietre.
Tot ce ştim
e cã putem construi
sau putem lovi
cu pietre.
Nu ştim însã dacã ele, pietrele,
îşi doresc asta cu adevãrat.
E atâta linişte intre pietre!
Doar zgomotul cãderilor
semnaleazã prezenţa pietrelor într-un loc.
Frunzele sunt opace.
Nu la fel de dure ca pietrele,
dar opace.
Nu ştie nimeni care este esenţa unei frunze.
Tot ce ştim
e cã putem mângâia
sau putem respira cu frunzele.
Nu ştim însã dacã ele, frunzele,
îşi doresc asta cu adevãrat.
E atâta linişte între frunze!
Doar foşnetul vântului
semnaleazã prezenţa frunzelor într-un loc.
Norii sunt şi ei opaci.
Nu la fel de duri ca pietrele,
nici la fel de mângâietori ca frunzele,
dar opaci.
Nu ştie nimeni care este esenţa unui nor.
Tot ce ştim
e cã putem trãi
sau putem muri cu norii.
Nu ştim însã dacã ei, norii,
îşi doresc asta cu adevãrat.
E atâta linişte printre nori!
Doar zgomotul ciocnirilor
semnaleazã prezenţa norilor într-un loc.
Oamenii sunt duri ca pietrele,
mângâietori ca frunzele,
evazivi şi schimbãtori ca norii
şi, din pãcate, opaci.
Cu ei poţi iubi sau urâ,
poţi câştiga sau pierde,
poţi trãi sau muri.
Nu ştim însã dacã ei, oamenii,
îşi doresc asta cu adevãrat.
Sau poate cã da?...
E-atâta zgomot printre oameni!
Totul semnaleazã prezenţa lor:
Zgomotul cãderilor,
plânsul, ciocnirile,
strigãtele, durerea,
moartea...
Atâta zgomot pentru nimic!...
