Ce-ascunde liniştea care apasã
Dupã furtuni şi vremuri grele?
Nimicul, plânsul, zbaterile mele
În ea s-au contopit mereu
Şi-au curs ca într-o pâlnie imensã
Spre-o altã lume, departe, dincolo de Eu.
Stau toate exilate şi închise,
Le-aud cum bat neîncetat
Şi nu e nimeni sã deschidã -
Opace geamuri groase de ele mã despart.
Ce-mi spune liniştea ce doare
Dupã furtuni şi zile fãrã soare?
Nimicul, plânsul, zbaterile toate
Devin fantome palide şi-nsângerate.
Cununi de spini pe frunte poartã
Şi bântuie; ne bântuie pânã la moarte.
Ascult cu-adâncã încordare...
Ascult. Ascult (a câta oarã)
Oceanul de linişte ce mã-nconjoarã!
Şi-mi pare cã aud din depãrtare
Un vaiet surd, prelung ca o chemare.
Cu lãcomie liniştea o caut,
Iar corul disperatelor dureri
Şi al pierdutelor clipe de ieri
E-acelaşi strigãt din inima mea,
Din care au zburat cândva
Şi zbaterea, şi plânsul, şi Nimicul.
În urmã a rãmas un gol însângerat
Din care doruri curg neîncetat
Spre-apãsãtorul ocean de pace,
Cu geamuri groase şi opace.
Priveşte, Dumnezeule, şi mântuie
De toate fantomele ce bântuie
Pe-albastrul Pãmânt al Creaţiei Tale
Inimile noastre pustiite şi goale!
Reîntregeşte, Doamne, lutul Creaţiei de altãdatã
Sã nu mai pierdem nimic din noi vreodatã!
Topeşte geamul de dincolo de liniştea ce-apasã
Sã fim, oricând şi pretutindeni, la noi acasã!
