Calul acela cu patru picioare şi douã urechi,
care-şi scuturã coama când îl curteazã muştele.
Calul acela care-şi poartã hamul
ca o bijuterie de preţ.
Calul acela ce carã de-o viaţã, ca şi cum
cãrãuşia ar fi
singura meserie de pe pãmânt.
Calul acela pe care tata l-a cumpãrat de la târg
într-o zi de marţi ,
a murit într-o zi de joi
fãrã lumânare.
Primãvara puse stãpânire pe toatã întinderea satului .Era vremea aratului.
Mircea se uita neputincios la plugul care zãcea pe brazdã. Nu apucase sã spunã nici un cuvânt. Privea când la fiarele lungite pe pãmânt când la frate-sãu.
Acesta îşi agãţase ochii de imaginea animalului ce se pierdea în zare sub bãtaia vântului.
- Da, spune omule ceva, nu sta cu nãdufu-n tine, se rãstise Mihai scoţând din buzunarul de la spate un pachet cu ţigãri. A fugit !… Lasã-l mânca-l-ar lupii sã-l mãnânce, cã nu l-om jeli ca pe mort.
Durerea scormonea cu disperare în sufletul sãu şi scotea afarã ce-a mai rãmas. Visul de-o viaţã s-a nãruit în faţa sa doar în câteva minute.
- Când m-am însurat, începuse sã vorbeascã Mircea, fãrã sã ţinã cont de fratele sãu care auzise aceastã istorisire de multe ori, soacrã-mea i-a dat fiicei sale ca zestre 2 ha de pãmânt şi un cal. Unu mare şi frumos. Nu prea mai era aşa un cal în sat. Da’, eu l-am vândut ca sã pot ridica casa în care stau acuma. Şi de atunci nu mai am linişte în casã. Amu, am reuşit sã-mi iau altul. Nu-i aşa chipeş, da’ pentru gospodãria noastrã-i bun. Şi el m-a lãsat când mi-e viaţa mai dragã, mi-a rupt bunãtate de ham şi s-a dus în lumea largã.
- Eu ţi-am spus de astã-iarnã când îţi plimbai calul prin curte, cã animalul trebuie purtat, pus la ham cu alt cal sã se înveţe. Ascultã şi tu de cei mai bãtrâni cã ei ştiu cum stau lucrurile, zise Mihai, trãgând amarnic din ţigara abia aprinsã.
- Amu, aştepţi sã-ţi dau dreptate, sã te laud şi sã strig cât mã ţine gura ce frate deştept am eu !? Tu şi cu femeia mea vã potriviţi de minune când e vorba de sfaturi. Am noroc cã-i dusã la târg .
- Lasã-l cã şi-a luat şi el o porţie de libertate şi s-o-ntoarce dupã ce-i trece. Încercã sã-l încurajeze Mihai pe cel care suferea cumplit pentru aceastã despãrţire.
Mircea îşi ridicã privirea pierdutã, aţipitã parcã pe pãmântul reavãn şi porni singur cãtre sat. Îl lãsase pe Mihai sã aibã grijã de cãruţã, urmând sã trimitã pe cineva care sã-i aducã lucrurile acasã.
Curtea era goalã. Într-un colţ zãri pana de lanţ întinsã pe pãmânt asemeni unui şarpe. Se aplecase pentru o clipã şi luase în mânã metalul acela rece care mângâiase de atâtea ori gâtul animalului. Îl aruncase cu ciudã cât colo şi se îndreptase spre grãdinã unde clãdise astã toamnã un stog cu fân. Fânul îşi pieduse din mirosul ameţitor, iar firele acelea de iarbã aranjate într-o ordine ştiutã doar de el, purtau cu resemnare povara vieţii lor.
Mircea luase furca de lângã gard şi înfipse colţii în stog ca într-o fiarã. Striga, vorbea … Vorbe pe care poate nu le-a rostit în viaţa lui, dar care acum ieşeau fãrã oprelişte din gura sa.
- Sã mãnânce vitele şi oile vecinilor, dacã tu n-ai vrut sã mãnânci! Luaţi, gustaţi şi vã bucuraţi, cã eu muncesc degeaba.
Vitele se întorceau de la cireadã. Se apropiase de fânul împrãştiat pe jos. Ele nu aşteptarã sã fie invitate a doua oarã .Suprafaţa cu fân era neîncãpãtoare pentru ele. În urma lor o patã maronie capãtase contur, se mãrise şi luase forma unui cal. Era calul lui Mircea.
Mircea se opri pentru o clipã. Aruncã furca … Îl prinse de grumaz şi îl mângãie. …
“Un cal†apucase sã spunã şi cãzuse în genunchi. Ochii îşi cãutau mângâierea în lacrimi.
E târziu…Liniştea cuprinse încet tot sufletul.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mie imi place textul acesta fara sa pot argumenta de ce.
Poate pentru ca vorbele nu se impiedica unele de altele, poate pentru ca venerez calul, dar cu siguranta este mai mult de atat, rareori proza imi atrage atentia si atunci cand o face stiu ca nu e pura intamplare. Cum as putea darui macar atata bucurie cum am simtit la citirea acestui text?
