La unu şi un sfert a.m., ultimul autobuz spre Piaţa Franţei a plecat deja din staţia de la Universitate.
― Dacã tot l-am pierdut şi nu mai trebuie sã mã grãbesc, te conduc acasã şi de acolo iau un taxi.
― Ajungem în trei minute. Dupã liceul Enescu, exact treizeci de paşi la stânga. E pe-aici vreun coş de gunoi în care sã-mi arunc ţigara?
― Stinge-o cu tocul. Poţi?
― Aratã-mi cum sã fac. Îmi place când mã înveţi chestii din astea.
Se apleacã, degetele lui în jurul gleznei mele, ţigara se stinge sub apãsarea micii suprafeţe de metal. Apoi, deschizând poarta de fier a şcolii, aşteptând sã intru:
― Margareta?...
― Azazello?
Facem câţiva paşi în bezna completã. Cineva apare, brusc, în faţa noastrã. Continuãm sã mergem spre uşa principalã cu aerul unor oameni cu scaun la cap, aşteptãm sã se îndepãrteze, ne uitãm unul la celãlalt,
― Ce naiba cautã ãsta a-ici la o-ra as-ta? şoptind amândoi în acelaşi timp, izbucnind în râs.
― Şi noi?
În curtea liceului au înflorit trandafiri portocalii. Pe întuneric par decoloraţi, ca nişte fâşii de piele rãsucite. Pãcat cã uşa e închisã. Un taxi trece lent prin faţa blocului meu.
― Foarte utilã ideea cu beculeţul verde deasupra maşinii. Aşa ştii sigur cã taxi-ul e liber.
― Nu aveau dintotdeauna piramida cu luminã verde şi roşie pe care scrie â€ţtaxiâ€?
― Aa, nu! Abia acum patru ani s-au gândit sã o punã... Ela, povesteşte-mi ceva despre tine.
Dinspre clãdirea punctului termic, la cinzeci de metri în dreapta noastrã, vine un bâzâit continuu; suprafaţa portocalie şi rece a geamului de la dormitor intensificã lumina becului de la stâlpul de pe trotuar, pe bordura cãruia ne-am aşezat şi noi, cu nişte foi xeroxate sub fund.
― Ce vrei sã ştii despre mine? Nu sunt o persoanã interesantã în momentul ãsta; cineva care povesteşte despre o obsesie de la doi’şpe ani, nu are cum sã nu plictiseascã. Mã gândesc cum ar fi dacã eu şi Levi am sta unul în braţe la celãlalt. Ar fi ca şi cum un puşti de trei ani ar gãsi, sub bradul de Crãciun, cel mai mare urs de pluş de pe planetã. Ultima oarã l-am vãzut acum şapte ani, într-o duminicã în care eu şi maicã-mea ne-am oprit sã ascultãm corul de la catedralã şi, dupã douãzeci de minute, ea a ieşit în parcul de vis-à -vis sã fumeze. El stãtea, ca din întâmplare, pe una din bãnci, fãrã ca eu sã ştiu atunci cã ne aştepta, iar pe mine m-a întrebat cum merge cu şcoala, â€ţîn ce clasã ziceai cã eşti?†şi toate celelalte. În ultima vreme, m-a sunat aproape în fiecare zi. Ieri, când îmi povestea la telefon despre revelaţia lui, îi rãspundeam monosilabic â€" aproape mã sufocam luptându-mã sã nu râd, fiindcã trebuia sã mã feresc de degetele gâdilicioase ale lui Alex care, abia ieşit de sub duş, alerga dupã mine prin camerã â€" deşi simţeam un tremur în vocea lui Levi, la celãlalt capãt al liniei, când ajungea cu povestea la Saul şi Pavel. â€ţŞi? I-ai zis cã ai un barbat gol în baie?†â€ţNu, Alex. Sunt total lipsitã de imaginaţie.†Am pariat, nu mai ţin minte ce, pe douã sticle de Angelli şi cred cã a câştigat Alex. â€ţVara asta seamãnã cu fotografia în care erai cu tricoul lung, roşu, şi lumina cãdea pe tine dintr-o parte, şi pe pachetul de ţigãri mototolit de la picioare. Înainte de a-ţi fi fãcut poza, bãuseşi deja tot ce aveai prin casã, de aia nu-ţi mai aminteşti.†Alex e foarte drãguţ când vorbeşte aşa. De fapt, e drãguţ în general. Când l-am vãzut prima datã, stãtea pe treptele de la statuie şi privea umbrele lungi ca gratiile de la puşcãrie de pe dalele din bãtaia soarelui. Ca sã scãpãm de o ţigancã ghicitoare care vroia sã-i arãtãm palmele stângi, ne-am ridicat de pe trepte, el şi-a dat jos cãmaşa cu mâneci scurte, tricoul negru, şi-a pus înapoi cãmaşa, iar tricoul şi l-a înfãşurat în jurul capului, ca pe un fel de turban. â€ţBãi, de ce se uitã toatã lumea la mine şi râde?†â€ţFiindcã-s proşti. Lasã-i.†â€ţDa’ tu de ce zâmbeşti?†â€ţNu zâmbesc. Pe unde traversãm?†â€ţNu ştiu. Pe unde am traversat când am venit.†Jacky, eu îl iubesc pe Alex?
― â€ţJacky, eu îl iubesc pe Alex?†mã maimuţãreşte.
Azi dimineaţã am uitat geamul deschis la bucãtãrie. Simt în palmã rãceala brichetei, aş vrea sã fumez, dar nici eu, nici Jacky nu mai avem ţigãri.
A doua zi, pe la zece â€" â€ţes ist der Morgen danach†(versuri de Lacrimosa â€" Jacky ascultã un fel de gothic nemţesc destul de accesibil, pe motiv cã, traducând versurile, învaţã limba germanã într-un mod mai plãcut) â€" ieşim dupã ţigãri, nu fãrã a ne umple, mai întâi, buzunarele cu pietre pentru câinii care mişunã pe lîngã tomberoane, Jacky fredonând tot drumul pânã la magazin â€ţBella, ciao!†şi cântecele despre Isus (în care nu crede, dar îi plac) cu un bãţ lung în mâna dreaptã cu care bate mãsura prin aer. Gesticulãm şi vorbim tare, convinşi, în mod inexplicabil, cã nimeni nu înţelege ce spunem â€" sau, poate, fãrã sã ne pese â€" fãrã sã dãm atenţie sunetului uşor de paşi din spatele nostru, paşii profesorului de clasicã germanã. Ne salutã â€" în românã â€" cu o umbrã de zâmbet, lãsând impresia cã încearcã sã-şi ascundã amuzamentul. Îi rãspund la salut, Jacky mormãie un â€ţGute... bunã-ziua!â€, roşind pânã pe gât, îşi duce, blocat, mâinile la gurã, dar, dupã ce ne îndepãrtãm, râde cu strâmbãturi pânã-l dor maxilarele. Hohotele lui îmi amintesc de râsul lui Mozart. Jacky nu are pãrul roşu ca focul, nici un colţ lung şi ascuţit, ca Azazello; nu ochii cafenii, ci liniile fine ale pleoapelor sunt, într-adevãr, frumoase, iar buzele subţiri capãtã uneori o expresie copilãroasã de mirare şi exaltare. La început, când rãmânea la mine, îmi plãcea sã-i dau sã se îmbrace cu cele mai fistichii haine şi el mã lãsa sã mã amuz de pantalonii flauşaţi de pijamale, cu genunchi şi fundiţe, de tricoul lung cu imprimeuri, care mie îmi era larg, dar lui, mulându-i-se pe corp, îi dãdea aerul unei gospodine bine fãcute care tocmai şi-a scos bigudiurile â€" pânã în seara în care s-a sãturat şi şi-a adus de acasã o pereche de boxeri. E mai mic decât mine cu treişpe luni.
Alex e mai mare decât mine cu o lunã, ochii de un verde-turcoaz trec uneori în albastru sau în nuanţe de brun, pãrul e exact ca al meu. Aproape cã îi invidiez gura senzualã, şi el o ştie. Mai spune, pe jumãtate luându-se la mişto, cã orice tipã ar trebui sã-i invidieze circumferinţa exagerat de îngustã a taliei. Mai demult, a scris un scenariu în care era personaj principal. Un bãiat foarte slab, pe un pat de spital, cu ace în braţe, calculeazã durata de viaţã a corpurilor cereşti. Mi-l imaginez la liceu, în ora de gramaticã sau de religie, ori în pauze, cum umple pagini întregi cu formule prost alese care îl duc în punctul din care a plecat; mã imaginez şi pe mine, aplecatã deasupra foilor proaspãt scrise ca sã le miros, unele mine de pix miros a marţipan, dar Alex foloseşte stilouri made in China pe care le umple direct din cãlimarã, nici nu ştiam cã se mai fabricã, aşa cã nu e marţipan. E, totuşi, de acord cã existã pixuri cu pastã care miroase frumos, a sâmbure decojit de mãr. Spune cã, de multe ori, viseazã ca un mendebil chipuri şi strãzi pe jumãtate în luminã, pe jumãtate în întuneric. O sã-i aduc albumul cu Giorgio di Chirico. Mâine, dar asta numai dacã Jacky nu o sã vrea iarãşi sã treacã pe la mine. Ba şi dacã o sã vrea. Chiar, ãsta mai stã mult în magazin? Sã se ducã odatã la el acasã, am chef sã devorez un pachet de Pim’s cu cãpşuni şi, poate, o canã de ciocolatã caldã. Mi-e frig şi mã doare gâtul de la ţigãrile de ieri. Vorbesc în continuare cu Jacky, dar numai din inerţie. Zice:
― Aşa crezi tu, cã Jacky vine la Ela sã se uite pe Youtube? Cã eu n-am Youtube şi-acasã?
― Auzi, eu mã întorc singurã.
― Fiindcã aşa-ţi place ţie, sã tai trandafirii.
― M-a sunat maicã-mea mai devreme şi şi-a anunţat vizita peste jumãtate de orã. Vrei s-o cunoşti?
― Nu.
Se întoarce cu o mişcare largã, teatralã, şi pleacã. Un câine zgârie, din mers, asfaltul. E praf şi nu se întâmplã nimic. Dacã aş lua acum trenul spre Neamţ şi m-aş duce la Levi, ce i-aş putea spune? Cã vreau sã ne-o tragem, sau ce? Ar crede cã nu-s zdravãnã sau, cel puţin, ar zice cã nu trebuie sã ne mai vedem. Oare ce faţã ar face maicã-mea dacã ar şti? E foarte imprevizibilã în reacţii, în cel mai bun caz se face cã nu aude şi schimbã subiectul, în cel mai rãu â€" e în stare sã mã încuie la ea în casã. N-am chef acuma. Şi, de altfel, timpul în care nu mã gândesc la el e ca zãpada pe care se poate desena, fiindcã abia a nins, stratul e nou şi strãlucitor, şi miroase ca aerul seara. Levi e martorul imaginar, înlocuitorul, în mintea mea, al unei persoane ale cãrei idei â€" în cele mai puţin de trei ore însumate în care am stat de vorbã â€" m-au scos din sãrite. Totuşi o fi vina mea cã mã plictisesc. Alex...
― Alex! Ce bine cã ai venit!
― Hai sus, sã-ţi pun o piesã fainã. Ce faci cu bãţul?
― E aşa, de chestie. Ai adus Angelli?
― Adus. Ai fost în pãrculeţ? Ţine, îmbatã-te.
― Am luat ţigãri şi dupã aia m-am plimbat. Da, cu Jacky.
― Ce mai zice geniu’? De fapt, cred cã el te întrebã ce zic eu, şi eu te întreb ce zice el, şi tu te simţi la femme fatale...
― Chiar vrei sã-ţi povestesc? S-a întâmplat ceva foarte amuzant, dar mai bine nu-ţi spun, cã dacã n-ai fost de faţã ...
― De ce dracu’ începi sã-mi spui, dacã tot n-o faci pânã la capãt?
― Îţi zic mai târziu.
― Lol.
― Bine, ascultã! Ştii cã Offret, al lui Tarkovsky e filmul lui preferat.
â€ţDacã aş înţelege, într-adevãr, filmul ãsta, aş gãsi rãspuns la toate întrebãrile.â€
― Aha, Tartakovsky! Şi de aici pasiunea ta pentru filmele europene.
― Tu nu te poţi abţine! Nu vezi cã mã enervezi?
― Şi ce dacã te enervez? Ai, cumva, un obiect contondent în geantã pe care sã mi-l arunci în cap?
― Bine, cum vrei. Am pus un film şi ne-am bãgat în pat.
― Dezbrãcaţi?
― Numai eu.
― Lol, bãi. Şi care era faza amuzantã?
â€ţAi prezervative?†Scot o cutie cu prezervative din sertar şi o arunc pe pat. â€ţAm vrut doar sã vãd cum o sã reacţionezi.â€
― Chiar aşa a zis, cã nu poate trãda dragostea.
― Bine, bãi Ela, şi eu ce ar trebui sã spun acuma?
― Nu ştiu. Tot ce ştiu e cã mi-a fost tare dor de tine.
― Hai sã-ţi pun o piesã.
― Din aia pãienjenoasã?
În noaptea aia am adormit, ca de obicei, la şase dimineaţa. Ne-am trezit la unu jumate, ca sã avem timp de o cafea înainte de a merge la şcoalã, fiindcã aveam cursuri de la trei la opt, iar la opt am mers la un pub cu muzicã blues, jazz, and more..., noi şi încã doi cunoscuţi.
***
Sunt în oraş de o sãptãmânã şi mi-am fãcut câţiva amici printre oamenii întâlniţi întâmplãtor, care mi-au explicat cum sã ajung la o cafenea drãguţã în care mi-aş putea trece orele când nu sunt la şcoalã. În faţa mea, un copil pãşeşete pe strada cu piatrã cubicã cãutând sã-şi pãstreze un echilibru caraghios, imitã, râzând, o femeie cu mişcãri prudente, care se teme, parcã, sã nu cadã pe gheaţã. Intru şi rãmân o orã într-o cafenea în care fumatul e interzis, dar se poate scrie sau desena în cãrbune la mesele aşezate ca într-o salã de clasã, deşi nu sunt aşezate ca într-o salã de clasã, profitând de lumina amiezii, atât de diferitã de lumina din oraşul lui Levi.
Închid uşa de sticlã şi încep sã citesc plãcuţele de pe clãdiri, inscripţionate cu numele strãzilor, încercând sã-mi dau seama în ce direcţie ar trebui sã merg ca sã ajung acasã.
