Autor:	baitel liviu ( elbi ) - [ PROZA ]
Titlu:	ALELUIA (al doilea semn)

De astã datã, pãrintele Rafail pãrea cu adevãrat cã trage sã moarã, era întins pe pat, cu faţa în sus, respirând greu şi sacadat, fãrã sã dea vreun semn cã ar mai fi conştient de ceea ce se întâmplã.Erau încã şase fraţi în chilie, toţi cu lumânãri în mâini, rugându-se la unison.”O sã rãmânem sã-l veghem toatã noaptea dacã va fi nevoie” gândi pãrintele Paisie şi, acordându-şi vocea la corul celorlalţi cãutã sã-şi aprindã şi el o lumânare.Trecurã minute bune poate zeci de minute sau chiar ore şi vocile lor calde, neobosite, continuarã sã curgã molcom pânã când fratele Teofil, apropiindu-se de cãpãtâiul muribundului observã cã acesta nu mai respirã. -Dumnezeu sã-l ierte, sopti pãrintele Teofil, dupã care îşi ridicã întrebãtor privirile spre pãrintele stareţ. Parcã nesigur şi de-a dreptul neîncrezãtor, pãrintele Paisie se apropie încet de pat şi, cu mişcãri domoale, controlã el însuşi starea muribundului.Mâna stângã a bãtrânului nu se rãcise dar nu mai prezenta puls.Nici în zona gâtului, sub barba lungã şi deasã nu descoperi vreun semn de viaţã. Timpul trcuse pe negândite şi ceasul arãta deja orele trei ale dimineţii.Hotãrî sã rãmânã fratele Teofil împreunã cu alţi doi cãlugãri sã privegheze adormitul pânã se va lumina de ziuã,urmând ca, în continuare, sã se îndeplineascã cele cuvenite, inclusiv declararea decesului, pregãtirea rãposatului pentru depunerea în capela mãnãstirii, asigurarea permanenţei privegherii, pomenirea la toate slujbele urmãtoare şi...câte şi mai câte.Într-un fel sau altul, pãrintele stareţ se simţea uşurat, sãptãmâna care trecuse, cu evenimentele ei stranii, avusese darul de a-l istovi peste mãsurã, drept pentru care se gândi cã ar fi indicat sã încerce sã mai prindã mãcar un ceas douã de somn, mai ales cã urma încã o zi destul de agitatã.Reîntors în chilie fãcu cincizeci de mãtãnii, se rugã în faţa crucii mântuitorului preţ de câteva minute apoi se întinse şi închizând ochii încercã sã nu se mai gândeascã la nimic.Mai apucã sã rosteascã de câteva zeci de ori ”Doamne, Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul”,apoi cortina catifelatã a somnului se aşternu cu blândeţe peste visele sale. O geanã subţire de luminã pãtrunsese deja în odaie ca prim semn al dimineţii când uşa chiliei se deschise brusc, pãrintele Marcu intrase pur şi simplu, fãrã sã mai batã, era transfigurat, abia dacã mai putu sã rosteascã fãcându-şi cruce peste cruce. -Pãrinte, Doamne Dumnezeule mare, veniţi la ... pãrintele care...a...înviat, adicã s-a...sculat şi... Ridicat în capul oaselor, puţin buimac însã capabil sã înţeleagã vorbele celuilalt, stareţul simţi mai întâi o fierbinţealã puternicã urcându-i pe şira spinãrii cãtre ceafã, se scuturã intrigat de propria-i nelinişte şi pornind cãtre uşã începu sã se roage în gând, pregãtindu-se sã facã faţâ noii provocãri.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]