Sãracã
aceastã oglindã
ce nu mai cuprinde iertarea
şi ziua ce nu mai aprinde
spre searã
unirea
cu marea
Pierdutã
aceastã oglindã
ce nu mai cunoaşte
suspinul
rãstimp inegal
stins de cer
cu seninul
singur
dor ce se naşte
spre-a muri între ţãrmuri
lângã ultimul
val
Şi totuşi
mi-e dragã
oglinda aceasta
tãcutã şi albã
precum o mireasã
privirea-i mã duce
cu gândul
departe
mereu
mai aproape
de tine
de casã...
