Am început sã ne spãlãm pe mâini de cuvinte
Cu gândurile duse şi mult prea tulburate
Fãrã sã ne mai pese cã timpul însuşi ne minte
Iar lucrurile strâmbe nu se mai vor îndreptate
Am început sã nu mai dorim sã-nţelegem
Dacã umbrele celorlalţi mai adunã iubire
De parcã n-am şti cã doar ce-am sãdit mai culegem
De parcã n-am vrea sã mai pãstrãm nicio amintire
Am început sã nu mai credem în nimic fãrã milã
Strivind sub pecetea tãcerii adevãrul înalt
Nemuritori între clipe şi dependenţi de vreo grilã
Stãpâni inocenţi ai unor baloane de-asfalt
Am început sã nu mai visãm despre flori
Iar cântecele toate ne-au fugit din memorie
Ca o armatã de rãni vom ajunge pânã la zori
Nemaiscriind nimãnui...niciodatã istorie
Am început, parcã, sfârşirea... dar e fãrã de rost
Sã ne-ntoarcem umili în sclavia uitãrii cumplite
Când ştim bine cã toate care sunt au mai fost
Şi numai iubirea e taina unei vieţi infinite
