Câte nimicuri desculţe prin lacrimile zilei
Am ajuns sã nu mai ştim de nimeni, parcã la marginea silei
Doar trupuri, supuse rutinei şi-atât
Cu sufletele smulse din tot ce-am ştiut
Despre cum se trãieşte viaţa plinã de dor
Vânzãtori de mãtãnii în pustiul obor
Şi câte minciuni inventate mãrunt
Pentru cei ce se-adunã ca sã uite cã sunt
Încã-n lumea golitã de speranţe nu ştim
Sã rãspundem oglinzii... astãzi cui mai slujim
Dimineţilor, oare? sau doar beznei întinse
Peste toatã lumina din iubiri necuprinse
Ca un trist, nechemat, poate ultim blestem
Unor vremuri în bernã care nu se mai tem
Nici de zâmbetul orei nici de-al clipei surâs
Desluşindu-şi chemarea într-un singur apus
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
o undã de suferinţã şi resemnare strãbate poezia ta
