A început nimicul sã urle prin cetate
Cã rostul zilei noastre s-ar merita sfârşit
Şi legiuni de umbre coboarã înfumurate
Uitând cã din luminã cu toţii s-au trezit
Din palme bat, se-adunã prin pieţe, cu ardoare,
Pe rând rãstoarnã turle şi antice statui
Şi parcã se întinde a-ntunecimii boare
Pãrând cã lumea asta e azi...a nimãnui.
Cu pieptul plin de steme, proprietar pe toate
Prea mândrul, defileazã, iubit de cei ce vor
Averea sã-şi sporeascã chiar pânã peste poate...
Slujind nimicul falnic, etern biruitor
Pe tobogane-ncinse curg banii despre care
Nu ştie nimeni încã de sunt, sau...de nu sunt
Sãracã lumea noastrã, de veşnicii datoare
Unor strãini de toate, de cer şi de pãmânt
Ce tristã-i clipa asta, când nu mai ştim pe unde
Sã cãutãm rãspunsul la orice întrebare
Când te închini doar nopţii ispitelor flãmânde
Etern va fi nimicul stãpân pe-a ta cãrare.
