Plânge iar cenuşa vremii, rãscolind pe cale
Urma vieţii petrecute dincolo de fire
Triste, frunzele se-adunã, cântec plin de jale
Parcã fãrã de speranţã, simplã amintire
Bat la porţile cetãţii norii de furtunã
Speriatã, biata lume fuge spre ispitã
Fãrã jenã, sus pe tronuri, urcã iar nebunii
Împlinind cuvântul tainic, veşnicã ursitã
Cine sã mai ştie rostul clipei trecãtoare
Când nu mai pricepem slava cerului înalt
Pe tarabele din târguri totu-i de vânzare
Când era s-alegem Fiul...l-am ales pe celãlalt
Din înalte, neînţelese, ceruri, ne priveşte
Domnul timpurilor toate, rostuind iertare
Cum nicicând nu vom pricepe, cel ce ne iubeşte
Şi spre infinit ne-adunã, între cer şi mare.
