Şi zilele trec şi se duc, unde oare?
Nimic nu rãmâne din risipa de ceasuri
Mãcar o speranţã, un semn de-ntrebare
Vreun drum cãtre mâine printre-atâtea popasuri
Parcã nici dinspre ceruri nu mai vine iertare
Zeci de mii de rãpuşi prin betoane cãzute
Avioane şi tancuri în gâlceava cea mare
Între douã imperii ce-s în haos pierdute
În clepsidre, nisipul, curge astãzi şuvoi
Nici iubirile, parcã, nu mai sunt ce erau
Se dau legi cum cã unul poate fi singur doi
Iarã cei ce viseazã...drept de-a fi nu mai au
Şi te-ntrebi, oare vina...e a celor ce vor
Adevãr şi credinţã între noi sã rãmânã?...
Sau a toamnei finale ce ne-aşterne covor
Spre nimicul uitãrii când minciuna-i stãpânã
