Dimineaţa începuse destul de aiurea, dormise puţin, visase tot felul de ciudãţenii despre zboruri dincolo de nori şi de soare, plutise pur şi simplu printre stele, ca un fel de Superman fãrã aripi şi fãrã vreun sistem de propulsie, emoţionat şi neliniştit la gândul cã într-un fel sau altul va trebui, totuşi, sã coboare înapoi pe pãmânt...Plecase la servici ca de obicei, cu metroul, aglomeraţie maximã bineînţeles, în imensa înghesuialã oamenii discutau despre întâmplarea din seara trecutã, dupã mitingul organizat de Ceauşescu în dupãamiaza zilei de 21 decembrie, se petrecuse o revoltã spontanã, mai degrabã o undã de nelinişte printre participanţi, datoratã unei busculade ce avusese loc în imensa masã de oameni. Provocatã sau nu, generase câteva zeci de ţipete iar mişcarea tectonicã se difuzase prin întreaga mulţime, fãcându-l pe Ceauşescu sã-şi întrerupã discursul pentru câteva zeci de secunde. La televizor nu se observase mare lucru însã pentru cei care participaserã la miting fusese o experienţã cu totul şi cu totul deosebitã pe care mulţi nu aveau sã o uite niciodatã. Printre cei din metrou, pãrerile erau împãrţite, ba cã se pregãteşte debarcarea dictatorului, ba cã, de fapt, a fost un simplu accident petrecut în mulţimea ce nu mai avea rãbdare sã asculte discursul pânã la capãt, oricum, pãreau cu toţii destul de preocupaţi în legãturã cu ceea ce se petrecuse dar, mai ales, vis-a-vis de ce avea sã urmeze.Mai era încã o versiune, spusã cam în şoaptã, cum cã pe parcursul nopţii trecute, în centrul Bucureştiului avuseserã loc adevãrate lupte de stradã, fuseserã împuşcaţi oameni, la fel ca la Timişoara...Oricum, ceva-ceva urma sã se întâmple şi toatã lumea spera cã va fi de bun augur.
Aceleaşi discuţii, mult mai aprinse chiar, le gãsi şi la sediul întreprinderii unde lucra de aproape zece ani, prin birouri salariaţii îşi exprimau cu ardoare pãrerile, informaţiile erau prezentate cu entuziasm, cei care locuiau prin centru auziserã împuşcãturi pe la miezul nopţii, nu avusese nimeni curaj sã iasã pe strãzi...
-Eu cred cã şi astãzi ar fi recomandat sã nu prea ieşim prin oraş, îl auzi spunând pe şeful personalului, în timp ce secretarul de partid, Popescu, trecea prin toate birourile verificând cine şi cum este, interesându-se în mod deosebit dacã ştie cineva despre cele petrecute în cursul nopţii. Mãdãlina, colega lui de birou, pãrea extrem de relaxatã, ieşiserã în curte sã fumeze câte o ţigarã, cu ceştile de cafea în mâini, erau mai mulţi la fumat, discutând pe aceeaşi temã, pânã la urmã hotãrârã sã meargã cu toţii în faţa magazinului Cocor, sã vadã ce se întâmplã. Ajunşi acolo constatarã cã o mare mulţime de oameni se agita destul de serios, în faţa lor fiind nenumãrate cordoane de miliţieni, cu cãşti de protecţie şi bastoane în mâini, oamenii scandau diverse lucruri emoţionante şi sincere, tema principalã fiind condiţiile de viaţã şi de trai, lipsa democraţiei, a libertãţii de exprimare, un entuziasm profund cuprinsese masele şi, aproape spontan, Alexandru se lãsã furat şi el de mirajul protestului colectiv, era o energie imensã plinã de cãldurã pe care nimic nu ar fi putut sã o opreascã. Cel puţin aşa pãrea...pentru cã, ajunşi cu marşul în Piaţa Universitãţii, la un moment dat rãsunarã câteva rafale de armã automatã. În douã trei secunde aproape toatã masa de manifestanţi se afla culcatã la pãmânt, cu toţii îngroziţi de ceea ce ar fi putut sã li se întâmple. Din fericire nu existase niciun glonţ adevãrat şi, bineînţeles, niciun rãnit, treptat se ridicaserã cu toţii, continuând cu scandãrile, îmbrâncindu-se cu miliţienii care, cuprinşi de nevinovãţie, se tot retrãgeau, pas cu pas, pânã se trezirã cu toţii, unii cu spatele alţii cu faţa, în Piaţa Palatului. Vacarmul era din ce în ce mai puternic, numeroasele efective de miliţieni pãreau cã nu mai pot face faţã, pentru câteva minute, din balconul CC-ului câţiva tovarãşi mai încercarã o datã sã comunice cu mulţimea dezorientatã dar, pânã la urmã, speriaţi şi ei de ceea ce se întâmpla jos în stradã, au renunţat pur şi simplu fãcându-se nevãzuţi în interiorul clãdirii. Timp de vreo douãzeci de minute, miile de oameni au rãmas în faţa sediului Comitetului Central dupã care, în jurul prânzului, constatând dispariţia totalã a forţelor de ordine, au spart geamurile de la parter invadând holurile pustii. Purtat de curentul fabulos al revoluţionarilor, Alexandru a trecut şi el, cu uşurinţã, printr-una din ferestrele fãcute zob, urcând apoi pe impozantele scãri interioare împreunã cu mai mulţi tineri, la indicaţia cuiva cã Ceauşescu s-ar gãsi pe acoperiş, încercând sã fugã. Cert este cã, în momentul în care au ajuns şi au deschis uşa metalicã de acces pe terasa clãdirii, un imens elicopter, supraîncãrcat, decola cu dificultate. Simţindu-se victorioşi, au fãcut semne mulţimilor ce umpluserã toatã Piaţa Palatului, era enorm de multã lume, oameni ce se bucurau plini de entuziasm. Apãruserã ca din senin şi camioane cu megafoane şi camere de filmat, o sumedenie de feţe noi şi total diferite de cele ale primilor ajunşi în piaţã. Alexandru observase contrariat cã toţi miliţienii plecaserã şi începea sã aibã o senzaţie ciudatã, aceea de a fi martorul unei fãcãturi ordinare, conform unui scenariu bine pus la punct, pe mãsurã ce lucrurile avansarã şi dezmãţul din clãdirea CC-ului luã amploare deveni tot mai sceptic, ceva nu era în regulã, în spatele uşilor metalice de la parter se auzeau nişte dialoguri ciudate, cu menţionãri de coduri şi grade militare, pe de altã parte cu uşurinţã se putea constata cã apãruserã printre manifestanţi o sumedenie de personaje cu totul strãine de mişcarea în sine, erau uşor de recunoscut datoritã hainelor sumare, majoritatea erau în pulovere în timp ce revoluţionarii purtau haine groase, de iarnã, mulţi aveau şi cãciuli...Într-unul din somptuoasele birouri, un grup de cetãţeni, în frunte cu Dãscãlescu, discutau aprins despre noi guverne, erau multe feţe cunoscute pe holuri şi prin încãperi, foarte vocal şi destul de agitat se arãtase şi Mircea Diaconu, ceilalţi actori importanţi apãreau deja la televiziune unde...Mircea Dinescu se fãcuse cã lucreazã urmare indicaţiilor date de Caramitru, Iliescu se declarase...ultimul pe listã, şi uşor-uşor toate numele importante din scenariul regizat cu mãiestrie de Sergiu Nicolaescu. Trecuse binişor de ora patru a dupã-amiezei, timpul zbura ca o nãlucã, Alexandru se simţea din ce în ce mai strãin de cele petrecute în jurul sãu iar când apãru Dan Iosif, cu un pistol mitralierã în braţe, urmat de încã vreo douãzeci de flãcãi ce aduceau lãzi cu arme şi muniţie, hotãrâţi parcã sã lupte cu oricine le-ar sta în cale, realizã cã lucrurile sunt depatre de cum ar fi trebuit sã fie. Avu loc o nouã îmbulzealã de nedescris, toatã lumea vroia sã punã mâna pe unul din instrumentele ucigãtoare, începurã sã se certe sã se împingã şi, foarte curând, apãrurã şi primele rafale urmate de numeroase strigãte, unele de bucurie altele de disperare. O atmosferã tot mai încãrcatã şi apãsãtoare puse stãpânire pe întreaga zonã, intrigat şi nedumerit Alexandru insistã pe lângã cei care pãreau a fi în mãsurã sã ia decizii ca eliberarea armelor sã fie opritã, întrebându-i pentru care motiv au fost aduse, la ordinul cui?...Nu primi niciun rãspuns ba, dimpotrivã, unul din tovarãşii cu pulovere îi mârâi ameninţãtor la ureche: Vezi-ţi flãcãule de treabã, nu te bãga unde nu-ţi fierbe oala! De altfel, acelaşi personaj, dupã câteva minute, auzind nişte rafale de mitralierã din afara clãdirii începu sã strige ca un nebun, îngrozind pe toatã lumea: Fraţilor, teroriştii ne atacã, trag în noi de peste tot, haideţi la luptã! Intrigat şi foarte dezamãgit, Alexandru, urcã treptele pânã la primul etaj, ieşind apoi în balconul ticsit de lume, tot felul de personalitãţi care încercau sã se adreseze mulţimilor, erau şi militari şi oameni politici şi fripturişti, îl recunoscu şi pe Nicolae Costel, un fost coleg de muncã, mai hotãrât ca niciodatã sã schimbe regimul comunist al dictatorului alungat. Seara coborâse peste întreg oraşul dar nu ca o binecuvântare, dinspre clãdirea Muzeului Naţional de Artã, fostul palat regal, rãsunau tot mai multe focuri de armã, dar...tot fãrã sã facã vreo victimã deşi, la rândul lor, revoluţionarii înarmaţi începuserã sã tragã cu nãduf, provocând mici incendii prin sãlile muzeului. De la geamurile birourilor din CC încã se mai aruncau tot felul de lucruri, cãrţi, portrete şi tablouri cu nea Nicu, era o viermuialã generalã, jos la subsol se goliserã toate frigiderele de lichide sau ceva de-ale gurii, era deja pustiu, se cotrobãise peste tot, adjudecându-se spontan cele ce pãreau a fi cât de cât de valoare. Pãrea cã se doreşte şi ştergerea de urme, prin câteva încãperi vãzuse indivizi care distrugeau pur şi simplu dosare cu documente, erau tot din cei sumar îmbrãcaţi, de-ai casei, cu priviri foarte reci şi distante, vorbeau puţin şi fãceau treabã...conform ordinelor primite. Sãtul de tot e vãzuse şi având un presentiment straniu cã avea sã urmeze o noapte nu tocmai normalã, dupã ce fumã îngândurat o ţigarã privind şi nevenindu-i sã creadã şi sã înţeleagã ceea ce se petrecea în jurul sãu, Alexandru se hotãrî sã plece acasã. Fãrã sã-şi mai ia, mãcar sumar, la revedere de la cei câţiva cunoscuţi din clãdire, coborî treptele cu atenţie, printre numeroasele lucruri aruncate, intrigat şi cu oarecare temere de mulţimea împuşcãturilor ce rãsunau în noapte. Observã cã apãruse şi o salvare militarã, probabil cineva împuşcat din greşealã...Cerului, plin de stele, pãrea cã nu îi pasã de nimic.
|
