Am întrebat la intrarea în curte de cabinetul doctorului Mocanu şi am primit destul de sumar rãspunsul cã se aflã în pavilionul IV, la psihiatrie, etajul 2, erau multe clãdiri, vechi şi-de altfel - frumoase ca şi arhitecturã, nu mai fusesem niciodatã la Spitalul Militar Central, aproape cã m-am rãtãcit în cãutarea locaţiei, pânã la urmã am reuşit sã ajung în faţa uşii pe care scria numele celui la care eram trimis, colonel doctor Mocanu, am intrat cu bãgare de seamã dupã ce am ciocãnit discret, la un birou, o doamnã cu ochelari, asistenta probabil mi-a spus cã domnul doctor lipseşte câteva minute, sã iau loc pe coridor, mã va chema dânsa...Aveam la mine o cãrticicã, nişte poeme de Reiner Maria Rilke, m-am aşezat pe un scaun, începând sã rãsfoiesc filele cãrţii. Nu ştiu cât timp a trecut, fermecat de minunatele versuri aproape cã uitasem de mine, de locul în care mã aflam şi, mai ales de scopul vizitei. De fapt scopul în sine nu îmi era cunoscut, primisem acasã, prin poşta o misivã de la centrul militar, prin care mi se solicita sã mã prezint în data de...ora...la Spitalul Militar Central Bucureşti, cabinetul doctorului cutare pentru o...vizitã medicalã. Nu mi-am bãtut prea mult capul, în urmã cu vreo douã luni fusesem chemat pentru recrutare, la Centrul Militar de sector, eram o grãmadã de tineri în sala imensã, mai mulţi colegi de liceu sau de şcoalã generalã, am completat un soi de chestionar cu întrebãri care mai de care, apoi o vizitã medicalã în fugã, tensiune, greutate, înãlţime, întrebãri despre diverse posibile afecţiuni, eram cu toţii sãnãtoşi tun, m-a bucurat întâlnirea cu diverşi foşti prieteni, despre care nu mai ştiam nimic de ceva vreme.
Brusc, simţind prezenţa cuiva lângã mine am ridicat privirea şi l-am zãrit pe simpaticul medic psihiatru care, la rândul sãu mã studia cu atenţie.
-Tot mai rar întâlneşti pe cineva care sã citeascã poezie pe pe aici pe la noi, mi s-a adresat zâmbind, cred cã pe mine mã aştepţi, aşa-i?
Îmi întinsese mâna în momentul în care m-am ridicat, şi i-am rãspuns fãrã emoţii:
-Da, domnule doctor, am o trimitere la dumneavoastrã, de la Centrul militar sector 3
-Te rog sã mã urmezi, a spus zâmbind şi intrând în cabinet.
I-am întins hârtia pe care a privit-o preţ de câteva secunde apoi mi s-a adresat destul de cãlduros, în timp ce rãsfoia un dosãrel aflat pe biroul sãu, cuprinzând probabil mai multe date despre mine.
-Ai rãspuns cam aiurea la întrebãrile din chestionarul de la recrutare şi...te-au trimis la mine sã vãd dacã nu cumva eşti bolnav cu capul. Ia zi drãguţã, ce-ţi place ţie cel mai tare şi mai tare din viaţa asta pe care o trãieşti?
Nu am stat mult pe gânduri şi i-am rãspuns destul de ferm:
-În primul rând îmi place sã citesc, apoi sã visez, îmi plac o mulţime de fete, mã impresioneazã adeseori câte un peisaj deosebit, de pildã asearã am prins apusul undeva la marginea oraşului, soarele parcã îşi lua la revedere de la noi cântând, câţiva nori fredonau şi ei, nepãsãtori, bãtea vântul troienind armatele de frunze...
-Bãieţicã, parcã aşa te cheamã, tu scrii poezie? â€" m-a întrerupt doctoraşul aproape râzând, vorbeşti de parcã ai recita versuri, eşti simpatic!
Am discutat, ca nişte prieteni vechi, cred cã în jur de un ceas, pânã când asistenta l-a anunţat cã este chemat la şeful de secţie, m-a întrebat ce cãrţi citesc, cu ce mã ocup, am schimbat opinii despre viaţa culturalã a Bucureştilor la acea orã, despre ultimile cãrţi pe care le citisem fiecare, despre piesele de teatru la care fusesem în ultima vreme. Printre altele i-am povestit şi de odiseea mea legatã de participarea la olimpiadele de literaturã la Iaşi şi Târgu Mureş, unde cunoscusem o sumedenie de oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Eu cel puţin eram copleşit de cãldura cu care mi se adresa, m-a întrebat la un moment dat dacã mi-e fricã de moarte şi atunci am simţit nevoia sã-i relatez o micã aventurã din Ardeal unde, împreunã cu o preafrumoasã tânãrã, premiantã şi ea pe la olimpiadele naţionale de literaturã, am colindat o noapte întreagã printre mormintele din cimitirul oraşului, recitând sau compunând versuri pentru cei care se odihneau liniştiţi în jurul nostru. Nu, nu-mi era fricã de moarte, de fapt cred cã nici nu prea înţelegeam ce însemnã, aveam sã cunosc ceva mai târziu fenomenul...
Auzind cã este chemat, s-a ridicat de la birou şi, strângându-mi mâna cu mare cãldurã, mi-a spus:
-Sã ştii cã m-a bucurat întâlnirea noastrã de astãzi, nu se întâmplã aşa ceva în fiecare zi, drept recunoştinţã îţi voi face un mare bine de care, la rândul tãu, o sã ai, într-o bunã zi, prilej de bucurie. Îţi urez numai bine.
La rândul meu, am îngãimat câteva vorbe, mã emoţionase destul de serios domnul doctor, din pãcate cartea de vizitã pe care mi-o înmânase cu rugãmintea de a-l mai cãuta, sã mai stãm de vorbã...am pierdut-o, din nebãgare de seamã.
În acele clipe nu am înţeles deloc în ce consta ajutorul domniei sale, abia mai târziu, într-o împrejurare oarecare aveam sã-i recunosc numele, semnãtura şi ştampila pe o foaie medicalã urmare consultului , concluzia şi - de fapt - încadrarea mea din punct de vedere militar medical fiind aceea de APT NECOMBATANT.Destin, mã întreb? - probabil cã da.
Pe 22 februarie anul urmãtor, pe la ora prânzului, urcam în trenul de Galaţi, cu destinaţia UM 01755, una dintre cele mai mari unitãţi de dilibau, Geniu adicã, de pe teritoriul României.Urma sã petrec acolo o grãmadã de vreme...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Vor fi cel puţin trei romane:
-Viaţa ca o tainã
-Toamna inocenţei
-Totul despre nimic
Veţi avea de citit...
