În sfârşit a nins cât de cât, de vreo douã trei zile zãpada ne salutã zâmbind din puţinele locuri pe unde s-a mai putut ascunde. Seara, parcul e pustiu, nici mãcar un cãţeluş rãtãcit nu mi-a fost dat sã vãd, am alergat aproape un ceas, însoţit doar de privirea indiferentã a lunii, strecuratã adesea printre crengile copacilor zgribuliţi. Ici colo câte un mic patinoar, ca nişte lacrimi îngheţate pe asfaltul neprimitor, rar, la câteva minute bune apare câte o maşinã de transport în comun, doar douã trei siluete în ditamai vehiculul, e clar, lumea nu are chef sã mai iasã pe afarã, probabil din cauza frigului pentru cã ora nu este târzie, am plecat de acasã pe la şapte şi ceva, aleile erau încãrcate cu autoturisme de tot felul, ninse şi ele, tãcute şi adormite parcã sau...îngheţate. Probabil oamenii se uitã la televizor, sunt ştiri importante despre evoluţia vremii, accidente şi crime, violuri, sinucideri, rãpiri şi jafuri, câte şi mai câte, totul parcã numai şi numai din sfera politicului. Despre Eminescu, de ziua lui, mai nimic sau...nimic pur şi simplu, pânã la urmã sunt atâtea probleme importante şi care ne privesc în mod direct şi nemijlocit, rãzboi acolo, rãzboi dincolo, trebuie sã strângem rândurile şi sã ajutãm pe toatã lumea, şi pe cei de sus şi pe cei de jos, sã mai creştem preţurile şi taxele şi impozitele şi dobânzile pe la bãnci, sã fie viaţa cu adevãrat cum trebuie sã fie, vorba pãrintelui: "Miluieşte, Doamne, neamul tãu cel veşnic adormit..." Din pãcate şi prin biserici e cam pustiu, am trecut alaltãieri pe lângã o catedralã, se terminase nu ştiu ce slujbã, pe treptele de la intrare erau trei cerşetori cu mâinile întinse, am vrut sã-i ofer unuia o pâine dar m-a refuzat spunându-mi cã vrea doi lei, nu-i trebuie pâine, ce sã facã cu ea, încurcat m-am întors cãtre ceilalţi doi însã, observându-le privirile, am renunţat. La chioşcul din interior, de unde aş fi vrut sã cumpãr douã lumânãri nu era nimeni, am dat câteva ture prin bisericã, rugându-mã pentru pace în lume şi pentru sãnãtatea tuturor, apoi mi-am adus aminte cã am în maşinã, într-o cutie câteva lumânãri, am coborât şi m-am întors în câteva minute dar, de astã datã la intrare se afla o cucoanã care privindu-mã ameninţãtor mi-a comunicat, vãzând ce aveam în mâna dreaptã, cã este interzis sã aprindem lumânãri care nu sunt cumpãrate de la parohia respectivã, m-a apucat râsul şi am întrebat-o zâmbind dacã ştie de unde am cumpãrat eu marfa cu care tocmai încercam sã intru în bisericã. Pe un ton de-a dreptul agresiv mi-a spus cã cele vândute acolo au însemnele locaţiei, arãtându-mi nervoasã cã pe cele ale mele nu exista niciun fel de marcaj. I-m urat sãnãtate şi am plecat destul de trist, înţelegând cã pe zi ce trece, totul, dar absolut totul se transformã într-un amãrât de comerţ în cadrul cãruia primeazã doar nenorocitul de interes pecuniar. Iubirea, prietenia, stima, înţelegerea, iertarea, pânã şi credinţa...parcã toate au ajuns de vânzare.
Fãcusem doar câţiva paşi când în stradã s-a ivit un grup de manifestanţi, purtând steaguri şi strigând lozinci revoluţionare. L-am recunoscut, în fruntea lor, pe unul din tinerii politicieni ai urbei, care urma sã candideze pentru o funcţie importantã la viitoarele alegeri. Dintr-o împrejurare oarecare ne ştiam de câtãva vreme, ne simpatizam reciproc având nişte idealuri comune, aşa cã i-am rãspuns prietenos la salut, alãturându-mã celor din jurul sãu. "Mergem la catedralã sã aprindem o lumânare pentru eroii neamului, hai şi tu cu noi, vãd cã erai deja pregãtit! Ne aşteaptã şi preasfinţia sa." Am ajuns cu toţii în faţa somptuoasei intrãri unde, între timp, apãruse pãrintele paroh, însoţit de madama cu cenzura, erau amândoi plini de zâmbete luminoase, cucoana s-a fãcut cã nu mã recunoaşte, în bisericã se cânta deja, un cor încropit din câţiva slujitori, maimarele ne-a stropit cu aghiazmã, continuând cu o suitã de rugãciuni în favoarea tânãrului candidat, avea o voce destul de neclarã, tremuratã şi cu tot felul de inflexiuni nefaste, i-am strâns mâna cu prietenie amicului patriot şi mi-am vãzul de treabã, aprinzând relaxat cele douã lumânãri atât de plimbate. La ieşire am dat din nou de cerberiţa care, efectiv, nu m-a recunoscut, salutându-mã cu respect şi urându-mi nu ştiu ce pe un ton extrem de amiabil dacã nu cumva chiar prietenos. Acum mã vãzuse ca pe un apropiat al unui viitor cine ştie ce personalitate importantã din oraş, era altceva, aveam libertatea sã fac tot ce îmi doresc, cu voia domnului...
Îngheţasem de-a dreptul. Adidaşii sunt dintr-o pânzã destul de subţire prin care frigul trece cu prea mare uşurinţã, era vremea sã pornesc spre casã, din nou aleile fãrã ţipenie de om, nici mãcar pe la chioşcuri, vreun amator de o bericã înainte de culcare. Într-un singur balcon am zãrit un bãrbat cu cãciulã pe cap şi fular la gât, fumând preocupat o ţigare. De undeva din casã, o voce femininã l-a apostrofat: â€ŢLas-o dracului de ţigarã şi închide odatã geamul, ce, vrei sã murim de frig?!" Ascultãtor, bãrbatul a aruncat chiştocul aprins şi a trântit fereastra. În sfârşit, dupã ultimul colţ de bloc înainte de scara unde locuiesc, câţiva puştani adunaţi la o şuetã. Vorbesc tare, sunt plini de energie, mai toţi au câte o ţigarã aprinsã iar în mâini sticle de cola, diologurile sunt la limita decenţei, ajuns chiar în dreptul lor nu am cum sã nu aud câteva schimburi de replici...
-Frate da ce frig e, neneeeee, hai bã sã mergem acasã!
-Şi ce ..oaie, acasã la tine nu e tot aşa de frig?
-O fi ..oaie dar mãcar pun mâna şi mãnânc ceva fierbinte
-La tine aşa o fi, mie mi-a zis mama cã dacã vreau sã mãnânc ceva sã mã duc ..oaie sã muncesc, aşa cã mai bine, stãm dracului aici şi ne facem de cap
În timp ce intru în scarã, de undeva din memorie, aud parcã o voce: "Dragi tovarãşi şi pretini, realizãrili noastre sunt deosibite şi au condus la creşterea nivelului de trai a întregului nostru popor, însã, tovarãşi, va trebui sã depunem toate eforturili pentru a creşte rezultatili activitãţilor noastre, pe drumul spre societatea socialistã multilateral dezvoltatã..."
Pe mãsuţa din bucãtãrie, tablourile mele începute în ultimile zile mã întâmpinã cu oarecare tristeţe, de parcã mi-ar zice: "De ce nu ne termini odatã şefule?"
Am aprins un ochi la aragaz şi dupã ce mi-am încãlzit câteva clipe mâinile îngheţate, am pus ibricul sã fac o cafea, orele sunt înaintate dar în noaptea asta am chef sã citesc, nici nu ştiu foarte clar ce anume, dar, cu certitudine voi începe cu Eminescu. Versuri, prozã, articole din "Timpul", lectura din opera Luceafãrului face atât de bine încât reuşeşti sã uiţi de aproape toate necazurile, şi de frig şi de foame şi de lipsa de bani din buzunare, bucurându-te de minunãţiile citite şi încredinţat din ce în ce mai serios cã tot ceea ce ni se întâmplã nu este decât ceea ce meritãm, cu vârf şi îndesat.
Oricum, " Ce e val ca valul trece", ianuarie se apropie de final, vine februarie, poate se va mai încãlzi, atât pe afarã cât şi în sufletele noastre...
