câmpul doar,istovit de iluzii,
aşternându-se lin sub povara-înserãrii
fãrã stele,doar cerul,sãrac,
îndrãgostit de liniştea mãrii...
ca o frunzã mã duc,
bate vântul
şi din gânduri mã furã,mã poartã,
prin pãduri neumblate
unde geme pãmântul,
fãrã ştire de timpuri,
de minciuni
ori de soartã.
pasul clipei se-ntoarce
admirându-şi conturul
în oglinzi ferecate
lângã temniţa lunii,
fãrã stele, doar cerul,
îşi îmbracã, maurul,
haina zilei de mâine
ca prolog al furtunii...
numai câmpul,departe,
istovit de iluzii,
se aşterne,tãcut,sub povara-înserãrii,
cu seminţele-i,gata,fãrã visuri deşarte,
doar cu moartea prin viaţã
şi cu viaţa prin moarte.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Aici întâlnesc metafore plãcute. Poemul este unul reuşit, lucru pentru care te felicit. Chiar existã transfigurare poeticã, m-ai prins, ca cititor, la mijloc, m-ai fãcut sã fiu cu tine, şi toate astea înseamnã poezie. Iatã de ce mi se pare cã eşti poet: "ca o frunzã mã duc, / bate vântul", deşi arhiîntâlnit (toatã lumea o spune), numai aşa se spune poetic, aproape toate celelalte inversiuni ar fi fost banale. (Un mic sfat: obişnuieşte-te, odatã, sã laşi un spaţiu dupã virgulã!)
