poveste scrisã într-o primãvarã prematur avortatã, de un suflet pustiu şi încã viu..
Zi caldã de sfârşit de ianuarie. Zãpada era frumoasã şi acoperea toate murdãriile,pãcat cã nu putea sã ne îngheţe şi sufletul ca sã nu ne mai doarã amintirile. Zãpada dã impresia de ceva pur şi imaculat, aproape sfânt, dar acum s-a transformat într-o mocirlã murdarã şi scârboasã. Cam asta s-a întâmplat şi cu viaţa mea.
Astfel de gânduri fulgerau prin creierul inginerului Petre Cristea în timp ce se învârtea prin piaţa oraşului C. Contrar aparenţelor n-aveai de ce sã-l invidiezi pe acest bãrbat în jur de 40 de ani, cu o constituţie atleticã, pãr scurt şi ochi cenuşii. Cãsãtorit cu o colegã de facultate, aveau o fetiţã: Ramona rebelã şi nonconformistã care şi-a fãcut un mod de viaţã din a-i sfida. Abia acum îşi dã seama cã au fost egoişti, au alergat dupã visele şi iluziile lor şi fetiţa a crescut departe de sufletul lor. N-au înţeles-o niciodatã pentru cã n-au încercat sã o înţeleagã. I-au oferit condiţii confortabile şi… atât. Trebuia sã le fie recunoscãtoare pentru asta şi… sã stea în banca ei. Lumea asta s-a schimbat a dracu de mult, totul e o porcãrie…
Inginerul înţelege cã el s-a sacrificat, şi-a ucis visele, şi-a consumat timpul, a fãcut compromisuri peste compromisuri ca sã ofere un relativ confort familiei sale… şi de ce are parte â€" resentimente, certuri şi o permanentã stare de tensiune.
Acum e târziu, e târziu şi e obosit. Doamne de ce n-are puterea sã o ia de la început. Priveşte cerul incredibil de albastru şi de strãlucitor şi înţelege cã nu-l va putea atinge, el nu se va mai desprinde din zloatã şi noroi… şi cândva obosit şi bolnav va muri banal şi urât înnecat în noroi. Da, toatã fericirea lui stã în posibilitatea de a admira cerul acesta albastru şi pur… şi cine ştie câtã vreme îi va mai fi permisã şi aceastã fericire.
Trezit din reverie observã în apropiere un stand cu flori… doamne cât a trecut de când n-a mai oferit o floare. Pe vremuri, oare au fost reale sau e doar o amintire fictivã, nu acum n-ar mai putea sã-i ofere o frezie soţiei lui, i se pare un gest deplasat, pur şi simplu îi e greu sã o facã… şi apoi ea l-ar certa cã a dat banii pe nimicuri. Mai bine sã-i ia un bucheţel de flori fetiţei, sã-i arate cã o iubeşte, sã simtã cã sunt tatã şi fiicã. Amintirea unor scene de demult când plânsul Ramonei îl irita la culme, cum mergea la serviciu ignorând mânuţele care voiau sã-l atingã, când afundat în studiul unor proiecte îşi repezea fetiţa- pleacã de aici n-am timp de prostiile tale. Acum are timp, acum are cumplitã nevoie de… dar între el şi Ramona e un hãu pe care n-are puterea sã-l treacã..
Un gând strãin îi pãtrunde în creier: sã-i duci flori fiicei tale, pedofil incestuos…
Atenţia bãrbatului este atrasã de un copãcel extrem de ciudat, cu ramurile torsionate de parcã ar invoca blesteme la adresa întregului univers care l-a îmbãtrânit prematur. Inginerul nu putea înţelege, îi era o teamã cumplitã de acel copãcel şi totuşi se simţea legat de el, mai legat ca de propria sa familie, era un dublu al lui, o imagine simbolicã a inginerului Petre Cristea sau poate a destinului acestuia.
Nu, nu avea suficienţi bani sã-l cumpere, dar nu putea sã-l lase acolo. Toate visele lui nerealizate, toatã viaţa lui irositã era acolo, în copãcelul torsionat şi bãtrân. Trebuia sã-l ia, sã-l ia cu orice preţ. Nenorocitul de vânzãtor are o privire ca de viezure, nu-i scapã nimic, poate şi-a dat seama de intenţiile lui; nu conteazã, o sã-l ia şi o sã fugã. Bãtãile inimii le aude atât de puternic încât îi perturbã gândurile. Picioarele refuzã sã se mişte şi toţi muşchii încep sã tremure violent. Mâna se apropie de ghiveci, dar nu-i braţul inginerului Cristea. E o mânã de mort, grea şi neîndemânaticã. Vânzãtorul întoarce capul şi un spasm violent scuturã mâna care atinge şi doboarã douã ghivece cu violete de Parma.
Tensiunea din mintea inginerului scade brusc.
- Vã rog scuzaţi-mã, am vrut sã cumpãr ceva soţiei mele, sunt un neîndemânatic, nu mi-am bãut vodka de dimineaţã.
Vânzãtorul se aplecã sã adune resturile celor douã ghivece, iar inginerul întinzându-i 100000de lei îşi mai cere o datã scuze, îndepãrtându-se liniştit şi ascunzând sub hainã un ghiveci de lut…
Bãrbatul voia sã fie liber, sã scape de toate problemele şi singura soluţie o vedea în aceea ciudãţenie a lumii vegetale.., dar toate astea erau încã în subconştientul sãu, nu venise clipa înţelegerii.
Acasã, şi ce-l aştepta acasã, o luptã cu ceilalţi şi cu sine, un rãzboi fãrã învingãtori unde ,,victoria’’ însemna sã supravieţuiascã cât mai mult; o cruntã şi nesfârşitã fugã de amintiri, de ce-ar putut sã fie şi ce este. Nici nu poate sã gândeascã la cum ar trebui sã fie viaţa lui, e un spaţiu interzis şi doare cumplit când te apropii, visul luminos şi curat se apãrã prin el însuşi. Bãrbatul nici nu îndrãzneşte sã conştientizeze viaţa omeneascã; e prea murdar şi de regulã noi oamenii avem tendinţa sã murdãrim tot ce atingem. E mai bine sã pãstrãm bine ascunsã undeva o umbrã de speranţã ce ne adoarme conştiinţa atâta timp cât ne comportãm animalic. E mai uşor sã uiţi cã eşti om şi cã ceilalţi sunt oameni. La un moment dat uiţi sã gândeşti, dar uneori, ceasul rãu, pisica neagrã.., te înfunzi într-o bombã şi bei… psihologii numesc asta crizã de personalitate. Cred cã aceste dureri sufleteşti sunt momente de viaţã adevãratã, dar durerea nu place nimãnui şi doar cei extrem de puternici o pot suporta, marea majoritate se scufundã din nou în amorţire; faţã de asemenea viaţã parcã moartea e mai umanã.
Peste câteva ore inginerul Cristea uitã cã viaţa l-a bãtut pe umãr, drogul de sãrãcie şi griji l-a anesteziat… Câteva pahare de coniac îi asigurã combustibilul psihic pentru încã o zi, şi începe sã vadã o distracţie în a-şi contrazice soacra pe teme religioase. Bãtrâna, o bigotã înfocatã, având concepţii clare şi rigide, nu poate accepta ateismul copiilor. Dincolo de toate şabloanele religioase, false şi aberante, în sufletul bãtrânei sãlãşluieşte lumina, credinţa adevãratã şi sfântã a acestui popor. Chiar şi ginerele ei dincolo de masca unui ateu cinic ascunde credinţa în ştiinţã, ordine, putere, informaţie, o altã faţã a adevãratului dumnezeu. Şi-n numele unor zei strãini de viaţa şi sufletul nostru, ne ucidem între noi. Numai şi numai pentru asta meritãm sã ajungem în faţa plutonului de execuţie, dar nu ştiu dacã justificãm valoarea cartuşului.
Viaţa curge lin ca umbra unui nor pe pãmânt, copãcelul stã undeva pe un pervaz uitat de toatã lumea. Acum familia Cristea are alte griji: bãtrâna s-a stins în urma unui infarct, pe faţa ei schimonositã de durere şi rãutate s-a aşternut un zâmbet blând. Inginerul ar fi preferat o mascã crispatã grotesc, se aştepta sã vadã Frica. Acum nu mai înţelege nimic, e un joc pe care nu-l înţelege. De aproape 10ani bãtrâna a fost o povarã pentru el, i-a dorit moartea. Acum, îi simte prezenţa şi parcã-i aude vocea, o voce blândã pe care nu i-a cunoscut-o, vocea ei adevãratã: ,,dincolo e mai bine, dincolo e mai bine, dincolo’’
S-a îmbãtat crunt,a scuipat crucea şi l-a scos pe preot afarã cu cele mai crunte blesteme... cum ar spune psihologii: depresie psihicã cu manifestare violentã. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodatã în viaţa lui. Dar toate au un început şi… se simţea mai bine.
Monica se învârtea ca un leu în cuşcã şi nu mai tãcea, doamne nu mai tãcea odatã…
- nenorocitul ala de copãcel, de când l-ai adus avem numai necazuri, a murit mama, tu ai înnebunit, ţi-ai pierdut serviciul, te-ai fãcut de râsul lumii…
- taci, taci odatã dumnezeul şi crucea mãtii de nenorocitã
A rãmas blocatã, în 20 şi ceva de ani Petre n-a ridicat niciodatã glasul la ea, când îl enerva ceva era ironic s-au se retrãgea într-o tãcere apãsãtoare.
Ramona n-a mai suportat atmosfera de acasã şi a plecat… şi Petre a început sã bea, plângea, râdea, vorbea singur. Prima zi a bãut în tãcere, încruntat; dupã ce golea o sticlã o azvârlea cu urã în perete.., l-a început, apoi chestia a început sã-l distreze.
A doua zi a spart toate oglinzile.
A treia zi şi-a gãsit o ocupaţie: tãia capetele bibelourilor cu satârul.
A patra zi a distrus toatã mobila şi a încropit un soi de rug unde a încercat sã se ardã dupã ce a stropit totul cu vodkã. Nevastã-sa abia a reuşit sã stingã focul cu furtunul de la baie.
A cincea zi a ieşit pe balcon cu un lighean plin de vomã şi rahat.
- eu sunt Cristos, veniţi sã vã împãrtãşiţi din mine, acesta este trupul meu, veniţi sã vã ung cu mirul sfânt…
Dupã ce trupele speciale au spart uşa, s-a comportat ca un mieluşel.
- vã rog sã mã scuzaţi, fac un duş şi vã urmez, regret cã nu vã pot oferii o cafea, a bãut-o onanistul de Moise, coniacul l-a supt Eva dupã ce s-a împerecheat cu şarpele, vedeţi ce deranj au fãcut în camera asta.
Trei luni a stat în spital: nemişcat, n-a scos un cuvânt. Din testele psi a reieşit cã are mintea întreagã: o simplã crizã de personalitate datoratã frustrãrilor şi stresului. Vestea sinuciderii soţiei l-a lãsat rece.
Prin spital se zvonea cã sursa tuturor relelor era un copãcel numit arborele diavolului; specia respectivã secretã în atmosferã un soi de vapori halucinogeni ce scad controlul conştient şi accentueazã trãirile interioare. Dacã visezi frumos, totul e superb, dacã în mintea ta se ascund coşmare…
Acum domnul Cristea este liber. Dumnezeu îndeplineşte oamenilor dorinţele... dar ai grijã ce-ţi doreşti.
Azi 28. 01.2002
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Salut! Imi place foarte mult proza ta. Ai prezentat extrem de dur ideea de "ai grija ce-ti doresti" , lucru care mie mi-a placut la nebunie. Ai descris foarte profund amalgamul de "mizerii" omenesi de frustrari si regrete. Multa bafta! Proza e foarte misto!
