Dacã pleci... mãcar nu-mi întoarce spatele... Îdepãrteazã-te de mine zâmbindu-mi, sã te ştiu ferictã. Şi totuşi te privesc... oare din ce cauzã te vad doar ca pe o umbrã..? Te pierzi într-acolo, dar unde pleci? Mai stai puţin, te rog! Tot nu mi-ai zis de ce fugi aşa de mine?
Doamne, dacã te-ai vedea cât de frumoasã eşti! Chiar şi acum noaptea, chiar şi aşa cu chip fantomatic. Tu nu vezi ca ai plecat desculţã? Nu te dor tãlpile? Vino înapoi, aşeazã-te pe pat! Am sã ţi le sãrut,am sã le iubesc,iar rãnile vor trece.
Unde pleci aşa goalã? E cam frig afarã, poate raceşti. Cãmãşuţa aia alba... ţi-e doar pânã la genunchi. Vino înapoi sã ţi-o cobor de pe umeri, sã-ţi mângâi puţin spatele şi sã te învelesc usor, iar frigul va trece.
Vezi cã ai plecat cu parul despletit! Vino înapoi şi aşeazã-te pe scaun! Am sã ti-l mângâi, am sã-l pieptãn... da, ştiu, îl împart in trei şuviţe egale, le scuip de deochi şi cu rãbdare le fac un spic de grâu.
Ai grija! Ai luat cu tine doar cerceii. Sa nu mergi pe poteci necunoscute, sunt mulţi oameni care fac rãu doar pentru caţiva bani. Sau dacã vrei, dacã mã aştepţi, iţi aduc şi inelul, dar vin cu tine mãcar de te trec pãdurea. Doar aşteaptã-mã!
Nici nu te-ai spãlat pe faţã... ai uitat sã-ţi dai cu pudrã, sã-ţi acoperi roşeaţa obrajilor. Ce-ai sã te faci dacã vei roşii? Vino repede cât mai e timp!
Sã nu plângi vreodatã! Da? Cã lacrimile sunt sãrate, sunt amare. Cã-ţi vor tulbura ochii. Şi cã tot veni vorba... puteai sã-ţi laşi în urmã mãcar o privire, sã mai pot zãri şi eu din când în când verdele crud al ierbii nou nãscute. Sã mã mai pierd uitând de lume, în adâncul lor strãpunzãtor.Oare ochii tai...ãstia verzi,ãstia plini de necunoscut,de urã şi dragoste,de patimã şi dor,de fericire şi necaz,au fost vreodatã mai puţin înspãimântãtori decât însãşi cel mai aprig codru?De câte ori priveam în adâncul lor,un soi de teama îmi cuprindea tare inima şi strâns, strâns mã fãceau sã-mi pierd cumpãtul. Ba, un codru îl mai strãbaţi, îi poţi ajunge limitele, îi poţi numãra copacii...dar privirile tale nu lasã pe nimeni sã-ţi cunoasca tainele. Inima unei femei e ca un cufãr plin de secrete, iar ochii îi sunt zãvoarele.
Şi totuşi... dacã plângi, sã te întorci la mine! Eu, îţi voi soarbe lacrimile, iar rãul tãu va trece. Sau dacã vrei, dã-mi-le mie de pe-acum! Se vor uni cu ale mele, lacrimi uscate pe un obraz rigid, împietrit de-un colt de gurã zâmbitor uitat undeva în ziua de ieri. Vreau sã-mi zidesc chipul de azi pentru ziua de mâine. Aşa, poate conving timpul sã-mi opreascã ceasurile, sã te am mereu aici, la doi paşi de mine, chiar dacã pleci, chiar dacã eşti cu spatele, chiar dacã...
Şi totuşi... o lacrimã ai merita sã verşi, doar una... dar promite-mi cã nu o vei şterge cu mâna. Mâinile tale nu trebuie sã cunoascã amarul. Vor imbãtrânii de durere, vor crãpa de atâta suferinţa. Lasã-le te rog sã trãiascã cu amintirea buzelor mele rãsfãtându-le cu sãrutãri uscate. Lasã-le sã culeagã flori, te rog. Câte o floare roşie la ceas de noapte ca pe vremea asta... poate aşa vor mai simţi parfumul trandafirilor cu care s-au invãţat.
Sã laşi lacrima aceea sã-ţi cadã pe buze. Cãci ele sunt vinovate de tot dorul meu. Sã o laşi sã le înroşeasca... Sã-ţi laşi gura sã guste picãtura ochilor tai. Dar lacrima asta sã n-o inghiţi! Nu vreau sã îţi pângãreascã sufletul cu dor..
Nu te mai vad. Imi dai voie sã clipesc? Sã-mi scurg ochii încã odatã?... dacã ai putea sã te priveşti de aici, de lânga mine... Da, ştiu cã e incomod; îţi fac loc pe pragul uşii, sau dacã vrei te ţin în braţe... Mãcar ca pentru ultima oarã sã-ţi mai cuprind mijlocul.
Te-aş strânge tare pânã aş auzi un geamãt...apoi te-aş elibera usor sperând sã nu-ţi fi fãcut vre-un rãu. Å¢i-aş fi mângâiat umerii, ţi-aş fi impodobit aluniţa obrazului cu o sãrutare, apoi m-aş fi apropiat cu buzele de ea, sã vãd dacã se roşeşte sau nu...
Dar tu eşti acolo, eu aici... de parcã-am fi-ntr-un basm, iar tu eşti o zânã. Oare cum te-aş numi? Te-aş striga â€ţmamaâ€... pentru cã tu mi-ai dat viaţã, ţi-aş spune â€ţiubitoâ€, pentru cã ţi-am sãrutat gura, te-aş numi â€ţcopilã†,pentru cã pari atât de naivã, atât de inocentã... Ai fi o prinţesã... o fiicã de împãrat, cea mai mica şi cea mai frumoasã. Da, şi ai dansa la un bal într-o rochie de mireasã albã albã. Ai fi singurã printre orchestra de viori a greierilor într-un palat, cu tavanul pânã la stele, cu un candelabru de luna. Ai avea o podea verde, verde şi umedã de roua serii. Ca sã nu aluneci, aş venii în dar cu pantofii Cenuşãresei... Te-aş invita la dans, un vals al nopţii veghiat de-o bufniţã bãtrânã ce atârna pe-o creangã de lângã mine... şi-am dansa, am dansa pânã la adânci bãtrâneţi... Şi încãlecai pe-o şa... ce frumos ar fi dacã am putea trãi aşa...
Îmi dai voie sã visez? Mãcar visele lasã-mi-le! Am auzit cã se poate trãi din asta. În vise, vrei nu vrei eşti doar a mea. Mã sãruţi, mã iubeşti, eşti doar cu mine. Sau nu, nu vreau sã te oblig sã faci nimic. Mi-ai lãsat toate amintirile chiar şi pe ale tale. O sã mã mulţumesc cu atât, probabil e destul, dar nu mã satur . Înţelegi?
Vrei sã te uiţi puţin în urmã? Nu sã mã vezi pe mine ca un beţiv obosit de povara bãuturii, tolãnind pe preşul uşii plângând de vremurile bune, nici sã-mi întâlneşti privirea, nici sã-mi asculţi ochii. Vreau doar sã te uiţi puţin la lumânarea asta. Cea de pe noptiera ta. Priveşte-i flacãra! E roşie ca ruptã din iad. Pâlpâie suferindã.... dacã-ar avea lacrimi, ar plânge şi ea... mai are puţin şi se va stinge, de tot.
Altã datã... era martorul jurãmintelor noastre. Sub lumina ei îţi descopeream secretele...goliciunea trupului... privirea ochilor şi gustul buzelor. Odatã cu ea ţi-am atins întâia oarã cu obrazul meu pieptul plin de cãldurã. Ne-a cãlãuzit atâtea seri liniştite în care, amuzatã de puterea sa minorã, încercai sã-mi citeşti versuri... Nici nu şti cât de minunt îţi sclipeau ochii de fericire. Pãrea cã întreg universul ţi s-a strecurat în privire, iar acum explodeazã în miliarde de stele. Intindeai uşor mâna spre mine de parcã vroiai sã-mi smulgi o mascã de pe faţã, apoi îmi hrãneai dorinţa de iubire cu mici firmituri de sãrut. Mã lãsai sã mã adap singur cu sudoarea de pe trupul tãu. Deveneam o singurã umbrã haoticã în spatele micii fãclii ce ardea...
Poate m-ai crede prea poetic, prea banal, dacã ţi-aş spune cã lumânarea aceea, flacãra ei a simbolizat în tot acest timp dragostea noastrã. A renãscut odatã cu tine, iar acum, la plecarea ta dã sã moarã si ea... Deci nu am sã-ţi spun...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
"Îmi dai voie sã visez? Mãcar visele lasã-mi-le!" Si nu esti deloc banala asa! Din punctul meu de vedere.
