Sunt la o rascruce de lumi…de ganduri.
Te privesc pe tine si parca nu esti tu… Si totusi, patul nostru-I gol. Ii atarna un colt de panza peste muchie de zici ca-ti jeleste urmele. Abia acum vad lacul prafuit de pe lemnul sau. Si-a plans atat de mult copacul incat i-au inghetat lacrimile de racoarea inimii sale; dar si asa poleit, sustine alte si alte iubiri… sufera odata cu ele.
Podeaua asta scartaita, fotoliul cu panza de catifea jumulita de vremuri , masa asta goala… toate sunt parti din trupul lor complet. Uite cum au ajuns… Incomplete si fara vlaga, isi plang dorul fara sa le vada nimeni. Doar luna le mai mangaie suspinele. Ii stie de-un veac si le cunoaste teama. Ma stie si pe mine si pe tine... Tu ai sa uiti noptile senine cand intorsi pe spate priveam printre frunze intregul univers. Negru si strecurat de atatea stele... Cand o stea ii sageta negura, tu sareai la gatul meu si-mi sopteai cate o dorinta... cate stele au cazut atatea dorinte ti-am indeplinit si de s-ar goli cerul tot asa as face.
Sigur, nici Luceafarul nu ma intelege. Pe el l-a strabatut alt dor; nici Luna, isi vede iubirea la fiecare rasarit de soare; poate nici bufnita asta adormita de la fereastra mea... maine va pleca de aici, cu Luna, cu stelele, cu noaptea asta aprinsa doar de-o flacara muritoare ce palpaie rosiatic.
Si daca i-as darui continuitate, sfarsind-o ca pe un criminal ucigand alte vieti...? Daca as lasa-o sa arda dorul casei noastre...? Podeaua n-ar mai scartai, noptiera ta s-ar umple cu cenusa, iar lacrimile de pe piciorul patului s-ar topi si-ar prinde vlaga.
Se vor inalta la ceruri printr-un fum dens si cenusiu ca o podoaba a suferintei lor.
Sacrificandu-ne pentru tine, am sa alerg sa ne poti fi alaturi. Sa ardem lin dragostea noastra cu tot cu ce a mai ramas din ea. Am sa-mi ard in iad sufletul pentru razbunarea mea, iar tu, dragul meu, sa te inalti spre ceruri prin aburi densi de lacrimi...caci pentru tine se va petrece tot!
