Dacã era cineva pe care-l aşteptam cel mai mult pe când eram copii, acela era uncheşul Iacob. Dar şi mãtuşa Aniţa. Nu ştiu ce aveau aceştia în zâmbetul lor, în purtarea lor faţã de noi, copiii, cã de cum apãreau la noi în casã, lumea parcã se schimba, parcã intra sãrbãtoarea în gospodãrie. Uncheşul Iacob locuia într-un alt sat, numit Putna, nu cel în care se aflã mãnãstirea Putna. De cel puţin trei ori pe an venea pe dealul nostru sã se ocupe de pãmântul lui: primãvara la pãşunat, vara la cosit fânul şi toamna la scos cartofii şi la pãşunat.
Primavara, noi, copiii, aşteptam cu multe zile înainte venirea lui. Ştiam de unde trebuia sã aparã. El îşi lua vitele şi pleca din satul sãu, trecea peste un munte înalt şi plin de pãduri şi ţarine îngrãdite, apoi cobora povârnişul de pe muntele de vizavi de-al nostru. Când zãream cã vine uncheşul Iacob cu vitele, chiuiam de bucurie şi ne nãpusteam la pârâu în întâmpinarea lui. Vedeam de departe vacile lui, una galbenã, mare, alta bãlaie, cu spinarea roşie. Mai erau şi vreo douã junci mãricele. Dar cea mai mare surprizã ne fãcea când venea cu câte un viţeluş nou, neştiut de noi, mic şi subţirel, doar de câteva luni, care zburda voios în jurul mamei sale.
Întâlnirile cu uncheşul Iacob, ca şi cu mãtuşa Aniţa, erau pline de bucurie. Ne uitam în bagajele cu care veneau. Acolo trebuia sã gãsim ceva biscuiţi sau bomboane. Şi unchii erau foarte bucuroşi când ne revedeau. Uneori ne mai dãdeau şi câte un leu ca sã avem curaj sã mânãm vitele la deal.
Când ajungeam acasã dãdeam fuga s-o anunţãm pe mama cã a venit uncheşul Iacob cu vitele. Însã mama nu arãta entuziasmul nostru la aşa veste. Nu-l prea avea la inimã pe unchi, deoarece acesta avea obiceiul sã cearã gãleţi şi ligheane şi le ocupa cu lapte şi smântânã. Când îi trebuia mamei un vas gol, îl gãsea ocupat cu laptele strâns de uncheşul Iacob! Iar uncheşul trebuia degrabã sã facã altã rânduialã cu laptele lui, sã-l închege şi sã scoatã brânzã din el, ori sã-l ducã chiar a doua zi la centrul de colectare din sat.
- Uite, iar vine Iacob în casã! zicea mama îmbufnatã.
- Las’ sã intre, ce-ai cu el? Îi rãspundea tata.
- Nu mai suport! Iar o sã-mi cearã cãldare de muls vaca!
Auzim bãtãi în uşã, apoi:
- Bunã ziua! Bunã ziua!... Acasã-s gospodarii?
- Acasã, da, acasã! Unde sã fie? Luaţi loc... colo pe pat.
- Da, da… mda, nu vã deranjaţi… stau aici, oriunde…
Dupã puţinã tãcere, uncheşul începea:
- Ce mare rugãminte aş avea la dumneavoastrã, pani Ileana, dacã puteţi sã-mi împrumutaţi numai puţin cãldarea aia albã… sã mulg şi eu vãcuţele!...
- Luaţi, pani Iacob, luaţi! rãspundea mama, plinã de nãduf. Doar s-o eliberaţi dupã ce terminaţi de muls.
- Da! Da! Aduc… aduc… imediat!…
- Mai puneţi laptele în cãzãnelul ãla din tindã! îi oferea mama şi alte soluţii.
Dupã ce mulgea vacile şi dupã ce închidea animalele în ocolul de pe ţarina lui, venea în casã sã mai povesteascã. Apoi cerea o pãturã, sau un suman şi pleca sã doarmã în podul cu fân. Tanti Aniţa, când era şi ea, nu prea putea dormi în fân, dormea pe o laviţã, lângã sobã.
A doua zi noi eram mai mult în preajma uncheşului şi a vitelor sale. El avea treabã iar noi ne jucam, dar aveam grijã şi de vite.
Avea o sfinţenie greu de închipuit pentru pãmântul lui. Totul trebuia sã fie perfect. Nicio buruianã rea nu trebuia sã creascã în iarbã. Se lupta sã nu vadã niciun muşuroi pe pajişte. Lua, toamna şi primãvara, o sãpãligã şi nimicea orice tentativã a furnicilor de a face muşuroaie. Nici cârtiţa nu avea ce cãuta pe terenul lui. Dupã cosit, dacã mai rãmânea un smoc de iarbã în urma coasei, îl smulgea cu mâinile. Ducea orice gunoiaş pe pãmântul lui, îl mãrunţea cu grebla pânã se fãcea una cu pãmântul. Îl auzeai adesea vorbind, suduind, cu sine însuşi. Blestema furnicile, viespile, cârtiţele. Se supãra rãu când vedea urme de iarbã cãlcate de animale. În ultimii ani bombãnea des, chiar suduia albinele care nu-l lãsau sã coseascã în linişte iarba lui, fiind şi ele furioase cã el le fura iarba înfloritã chiar de lângã stupi.
Nãscocea multe lucruri interesante pentru mintea noastrã de copil. Odatã ne-a arãtat o oglindã, sã ne jucãm. Nu ne puteam sãtura vãzând lumea, pajiştile verzi, în oglindã, parcã înmulţindu-se. Am descoperit cât de grozav este spotul de luminã reflectat de oglindã, îl trimiteam departe, pe stoguri, pe fagii din vale, pe pielea vitelor care pãşteau liniştite. Am adus şi oglinda noastrã de acasã şi am descoperit efectul multiplicat nemaipomenit al aşezãrii a douã oglinzi în paralel, una lângã cealaltã. Cel mai grozav lucru a fost însã simţit de noi atunci când un vecin a trecut pe aproape cu un â€ţocheanâ€, de fapt un binoclu. Nu ştiusem pânã atunci cã existã aşa ceva. Eram în culmea fericirii sã putem “aduce†toate lucrurile atât de aproape, la doi paşi de noi. De pildã, un om venea spre tine şi nu mai ajungea, cãci în realitate el se afla foarte departe. Când întorceai ocheanul, toate lucrurile din jur, dintr-odatã, se îndepãrtau.
Astea se întâmplau în zilele în care nu aveam treabã. Dar vara, de exemplu, nu prea era timp de privit în oglindã. Uncheşul Iacob se apuca de cosit. Noi îl ajutam la împrãştiat brazdele, sã se usuce iarba mai repede. Apoi, pe la prânz, dupã ce întorceam iarba şi pe partea cealaltã, începeam sã strângem fânul în prepeleci. Uneori era vânt, sau ameninţa furtuna, şi trebuia sã ne luptãm cu vântul sã nu ia fânul de pe prepeleci. Uncheşul Iacob ne lãuda pentru hãrnicia noastrã, iar treaba se termina mult mai repede. Zicea el: sfântã e claca, de unul singur ai impresia cã stai pe loc. Odatã, nu ştiu cu ce l-a supãrat mãtuşa Aniţa pe Mihãiţã, fratele meu mai mic, cã bãiatul s-a pus de-a curmezişul şi nu vroia sã-i ajute. O ploaie mare, cu tunete, ameninţa dinspre pãdure. Iar Mihãiţã, în loc sã tacã, mai şi zicea în ciudã:
- Ploaie, ploicicã… sã vinã ploicica, sã ude pologul!
Mãtuşa Aniţa, chiar şi uncheşul, se uitau urât la proorocirile lui. Chiar se repezeau la el sã-l atingã cu coada greblei. Bãiatul fugea mai încolo, unde nu contenea sã cheme ploaia. De ciudã, uncheşul îl ocãra:
- Sã dea Domnul sã nu se aleagã nimic de tine!... sã rãmâi pitic!
Asta s-a întâmplat odatã dar, în general, noi îl ajutam din toatã inima pe uncheşul Iacob şi pe mãtuşa Aniţa. Iar ei ne lãudau pentru hãrnicie şi ne dãdeau câte cinci lei, ceea ce ne bucura tare mult.
Toamna, când revenea uncheşul cu vitele la pãşunat, erau zilele cele mai frumoase. Se deschideau ţarinile, puteai paşte oile şi vitele oriunde, pe toate pajiştile. Noi eram în jurul uncheşului, undeva în vale, lângã pârâu, pe lângã nişte fagi mari. Eram cu sumanele pe noi şi cãciulile pe cap, toamna era deja rece, mai veneau şi ploile. Stând pe lângã vite şi oi, în vale, ni se fãcea foame. Uncheşul fãcea un foc mare pe câte o cioatã de fag şi ne încãlzeam. Ne mai trimitea acasã, sã aducem nişte cartofi şi o farfuriuţã cu brânzã de oi. Dupã ce aduceam cartofii, uncheşul îi punea pe cãrbunii fierbinţi din vatra focului şi îi frigea pânã începeau sã tremure, semn cã se coceau pe o parte. Îi lua cu un bãţ mai lung şi-i întorcea, sã-i coacã şi pe partea cealaltã. Când erau rumeniţi bine pe toate pãrţile, îi scotea din foc, ni-i dãdea sã-i cojim, aşa fierbinţi cum erau. În fine, dupã ce-i curãţam bine, cartofii erau buni de mâncat. Cu brânza sãratã de oaie pãreau o delicatesã! Când veneam seara acasã, nici nu ne mai trebuia altceva de mâncare. Doar mai treceam prin tindã, puneam în farfurie câteva linguri de lapte acru proaspãt, cu caimacul de deasupra şi mâncam. Aşa eram buni de culcare, altã masã nu ne mai trebuia!
Iarna uncheşul Iacob, împreunã cu câte un cãrãuş de la el din sat, veneau sã încarce fânul din clãi şi sã-l ducã pe sãnii acasã, în satul Putna. Tata îl mai ajuta la încãrcat şi la coborât pânã la pârâu. Odatã au încãrcat o grapã cam mare, era greu de ajuns pânã de vale la pârâu unde aştepta sania. Chiar deasupra pârâului, fiind pantã mare, uncheşul Iacob a înfipt furca în fânul de pe grapã, ca sã ţinã contra, sã nu se rãstoarne grapa. Era alunecuş. Deasupra pârâului grapa însã se înclinã, se rãsturnã pe o parte, apoi încã odatã, şi îl prinse pe uncheşul Iacob dedesupt. Cãrãusul era în faţã, tata mergea în urmã. Au rãmas îngroziţi, vãzând ce-a pãţit uncheşul. Şi-au zis cã pânã aici i-a fost! Disperaţi, au adus nişte rãzlogi pe care i-au pus sub grapa cu fân. Iar uncheşul de sub grapã, acoperit cu totul, a început sã strige, inimos:
- Sunt aici!... Aici! Aici!...
Slavã Domnului, cã l-au scos de sub grapã viu şi nevãtãmat!
Tata povestea o situaţie mai comicã de prin 1947, anul foametei în Moldova. Luându-l tovarãş pe proaspãtul lui cumnat, Iacob, s-au pregãtit sã meargã în Banat şi sã cumpere de acolo porumb. În Banat nu se simţise foametea în acel an. Au pregãtit vreo treizeci de saci goi şi i-au pus pe toţi într-unul singur sã fie mai uşor de dus. Trebuiau sã plece tare în zori la tren, aveau de mers aproape douã ore pânã la garã. Au plecat de-acasã cu noaptea în cap. Era înnorat, deabia vedeau pe unde calcã. Ce le-a trecut prin minte? De ce sã ducã pe spinare sacul cel plin cu alţi saci, ce-ar fi sã-i dea drumul sã se rostogoleascã singur pânã la vale. Şi chiar i-au dat drumul, iar sacul s-a tot dus învârtindu-se la vale. S-au dus şi ei în urma lui, pe întuneric, sã-l caute. Sacul însã parcã intrase în pãmânt, nu era nicãieri. Au tot cãutat peste tot. Nimic. Trenul pleca peste o orã iar ei încã mai cãutau sacii. Şi tot cãutând, s-au mai întors odatã la deal. În fine, aşa au gãsit sacul, cel plin de saci. Dupã ce acesta mersese de-a dura la vale, o cotise nu ştiu cum spre stânga şi se oprise undeva în pantã. Tata şi uncheşul au luat-o la fugã, pe întuneric, spre garã, sã prindã trenul. L-au prins în ultimul moment. Au cãlãtorit spre Banat, pânã la Lugoj, unde au reuşit sã cumpere treizeci de saci de porumb boabe, reuşind sã ajungã cu ei acasã dupã multe alte peripeţii. La trei zile s-au trezit chemaţi la miliţie. N-aveau nimic de declarat, dar au fost atenţionaţi sã nu vândã grãunţele aduse din Banat la preţ de speculã.
O altã întâmplare de groazã s-a petrecut într-o primãvarã pe când tata şi uncheşul Iacob s-au apucat sã taie un fag cu fierãstrãul. Ştiau cã trebuia sã facã tãietura înclinatã spre deal, ca fagul sã cadã la deal, şi nu la vale, înspre pârâu. Au tãiat însã şi dinspre vale, ca sã batã o panã de lemn, obligând astfel copacul sã se încline şi sã cadã la deal. Dar nu se ştie cum s-a întâmplat, copacul, dupã tãiere, fiind cam rãsucit în vârf, sau poate din cauza vântului, s-a rasucit şi numai la deal n-a cãzut. Un vecin, fiind pe dealul de vizavi, se uita cum cei doi tãiau fagul şi când a vãzut cum fagul nu cade la deal, ci se rãsuceşte, s-a culcat la pãmânt sã nu vadã ce urma sã se întâmple. Nu se ştie cum, fagul n-a cãzut peste ei. Pesemne cã au fost norocoşi.
Trecând anii, uncheşul Iacob a îmbãtrânit. Mãtuşa Aniţa s-a prãpãdit la 85 de ani. Uncheşul a mai dus-o, destul de greu, singur, încã vreo doi ani. Å¢in minte ultima datã când l-am vãzut venind la noi. Era vara. A vrut sã coseascã, deşi avea 85 de ani. Ca niciodatã, atunci venise îmbrãcat complet în alb, purta o cãmaşã de in, brodatã pe la margine şi la guler. Iar iţarii îi erau albi-albi. Cu pãrul lui complet alb, gârbovit, umbla anevoios. Eram în vale, la ştiubei, şi scoteam apã pentru casã, când îl vãd cã vine spre mine, pesemne vroia apã proaspãtã. Era cam alunecos locul acela pe unde cãlca, cãci ieşea apa din pãmânt. Am strigat la el sã nu calce pe acolo, sã nu cadã. Dar nu m-a auzit. A cãlcat în locul acela mlãştinos şi alunecos şi a cãzut cât era de lung. Şi-a mânjit complet hainele lui albe. L-am ridicat, am mers cu el la cişmea şi i-am spãlat hainele cum am putut. Fiind varã şi cald, în jumãtate de orã hainele i s-au uscat. Atunci a fost ultima datã când l-am vãzut pe uncheşul Iacob. În iarna care a urmat s-a stins din viaţã. Dumnezeu sã-l odihneascã!
