Am tendinta de a inventa temeri,de a scoate in evidenta frici pe care poate nu le-am avut niciodata dar acum brusc parca ma cuprind toate.Complic atat de tare uneori lucrurile cand ele de fapt sunt atat de simple,insa nu mereu poti spune da sau nu, mai sunt si situatii in care raspunsul e putin...nehotarat.Nuantele de gri au fost destul de dese in viata mea,dar au fost atat de sterse incat pana la capat am ajuns la durerosul nu uneori si amagitorul da,sau poate invers.Caut in mine forta sa inteleg oamenii,viata,sa inteleg mult prea multe decat pot intelege probabil si asa ma afund din ce in ce mai tare in cercetari lasandu-ma pe mine undeva in urma fara sa-mi dau seama.Incerc sa ma inteleg si pe mine individual de restul lumii,am senzatia ca sunt toata un fel de sprijin al defectelor si cu toatea astea dimineata cand ma atrezesc ma uit in oglinda si-mi place ce vad,cred ca de fapt defectele nu te fac mai urat,ba din contra fiind imperfect poate uneori chiar ii faci pe cei din jur sa zambeasca la cate o boacana de ale tale.Traiesc intr-un loc minunat ,o casa modesta uneori sumbra,o casa unde soarele reuseste sa intre mai greu prin peretii si ferestrele solide,o casa unde am ras cu gura pana la urechi dar am si plans cu cele mai fierbinti lacrimi...O casa rece atat de rece uneori incat cuprinde tot ce e in jurul ei.Toate sunt reci,umede...umede uneori de la lacrimile unui om nefericit...ponosite... caci asa cum sunt amintirile scriitorului.Murdarite de oameni care nu stiu decat asta sa faca.Cu toate asta are forta sa mai scrie,sa spuna cat de mult iubeste viata,sa spuna ca indiferent de ce se intampla are motive sa planga si de fericire.Intr-o zi probabil zidurile casei lui s vor sfarama unul cate unul iar soarele va incalzi tot ce a udat lacrima lui,insa nu are sa inceteze niciodata sa-si aduca aminte de locul unde si-a pierdut cea mai mare parte din viata,caci mintea lui e copia fidela a casei...
