Viaţa romilor este plinã de mister şi zbuciumatã asemeni albatrosului rãnit, venit de peste timpuri.
M-a atras duritatea acestui neam, legea sfântã a iubirii şi, mai ales, tangoul ţigãnesc dansat în jurul focului, în fapt de searã.
â€ţTe iubidaptu†e cel mai frumos cântec pe care l-am auzit într-o noapte, în mijlocul şatrei, ascultând legende.
Romilor de atunci şi romilor de acum le mulţumesc cã mi-au permis sã fiu, pentru o clipã, ţigancã în zbuciumata mea viaţã.
A u t o a r e a
Trenul duşmãnos nu mai voia sã plece. Trenul durerii, trenul dezamãgirii îi incurca viaţa fãrã sorţi de
izbândã. Trenul Disperãrii o purta pe Rada pe apele tumultoase ale vieţii, aruncând-o la discreţia uraganelor ca pe o coajã de nucã în acel moment de rãscruce. Zâmbea trist şi cerul a-nceput sã plângã cu lacrimi de dor.
Cãlãtorii admirau frumuseţea enigmaticã, retrasã ca o cãprioarã într-un colţ al vagonului, de frica colţilor duşmãnoşi ai lupilor. Erau locuri libere, dar tânãra ţigancã stãtea în picioare, privind din când în când spre Dumnezeu de la care cerea îndurare. N-o incomodau privirile admirative ale bãrbaţilor şi nici invidia femeilor..., se obişnuise cu aceste mici rãutãţi.
- Cred cã e fata lui bulibaşa, spune cu admiraţie un cãlãtor.
- Desigur, e prea distinsã pentru a nu fi de rang mare, completeazã altul cu acelaşi entuziasm.
Rada nu auzea sau nu voia sã audã. Privirea rece urmãrea culoarea apusului de soare devenitã vineţie, roşiaticã, albãstruie â€" semn al zbuciumului sufletesc. Pãrul lung, de culoarea grâului copt, era legat c-o fundã roşie, într-o parte. Fusta vişinie, creaţã, fixatã pe un cordon lat din mãrgele, îi punea în evidenţã trupul firav şi danteluţa albã, care abia se zãrea de sub fustã, completa vestimentaţia aristocraticã.
Stãtea cu mâinele în şold, severã, tristã, încercând cu greu sã-şi recapete echilibrul lãuntric pentru a putea tece puntea suspinelor. Nicio mişcare de prisos din care sã-ţi dai seama cã ceva o nelinişteşte. Ochii, doar ochii nespuşi de albaştri, aruncau sãgeţi de rãzbunare, de nesupunere, în timp ce afarã ploua din ce în ce mai tare. Îşi schimbã mâna în celãlalt şold, iar cu vârful pantofului desena linii de cerc încâlcite.
- Ce încãlţãminte are! spune alt cãlãtor, numai în filme am vãzut o asemenea frumuseţe sinistrã.
Å¢iganul îngânã ceva timid, neîndrãznind s-o priveascã. Rada dã din cap dezaprobator, încruntându-şi sprâncenele. Obosit de atâtea refuzuri, îşi sprijinã capul de geamul vagonului. Pe chip i se putea citi, în acea secundã, aşteptãri, dorinţi, suferinţe datoritã neputinţei de a materializa iubirea într-un legãmânt sfânt. Atent, vrea s-o ia de mânã în acel joc al înserãrii. Å¢iganca se retrage fulgerãtor, ignorând privirea devoratoare ce aluneca pe trupul ei. Stãtea de multã vreme în aceeaşi poziţie ca nu cumva ţiganul şi, poate, iubitul nedorit, sã-i înţeleagã greşit gestul.
Trenul mergea repede, prea repede, fluierând nepãsãtor când se apropia de vreo staţie. Palidã, închide ochii, refuzând realitatea ostilã.Viaţa se învârtea ca la roata norocului..., un fel de â€ţTe iubesc†unde nu existã numãr câştigãtor.
Å¢iganul, a cãrui eleganţã abia atunci am observat-o, i-a luat traista ţesutã din mãrgele, ajutând-o sã coboare. Un oftat prelung, multiplicat în mii de sãgeţi, i-a secat sufletul şi ultima razã de speranţã. A coborât cu paşi şovãitori pe tãrâmul disperãrii. Vântul amesteca funzele copacilor, troienindu-le ca pe nişte amintiri, în locuri retrase.
Din mulţime se aude glasul cristalin al surorii sale:
- Rada! Rada!
Chemarea se repeta fugar, soarele trecuse de mult spre apus. Pe furiş, îşi ştergea lacrima, dar o altã lacrimã îi lua repede locul, şi privirtea îi devenise o mare a suferinţei. Mergea încet, calculându-şi paşii cu grijã.., şatra o urma ca pe o reginã. Rada, la un semn, a cui oare?, a-nceput sã râdã, un râs dureros ce fulgerã inima ţiganului. Nemulţumit de rãceala iubitei, dãdea din cap, fãrã a putea sã-şi adune gândurile. Privea în jur bucuroasã de florile apãrute la colţ de drum, râdea tare şi plânsul, devenit râs, lovea cu multã cruzime iubitul. Epuizatã, neştiind de ce şi pentru cine a venit, s-a aşezat neputincioasã pe banca de la marginea peronului.
Ploaia se oprise şi doar ţipãtul pãsãrii ce pleca spre zãri necunoscute, o aduseserã la realitate. Fluieratul trenului prelung, strident şi indiferent ca notele unui pian ruginit, uitat de timp, o determinã pe Rada sã înfrunte uraganul.
- Nu înţeleg, spune Rada, tãcerea şi rostul iubirii. Sosirea mea te-a întristat?
- Rada, ai uitat prietenii, obiceiurile noastre şi chiar dragostea mea. Depãrtarea, despre care îmi tot
vorbea bunicul tãu, a fãcut din tine o fiinţã total nouã.
Asculta vorbele şi, simţind greutatea lor, rãspunde rãspicat:
- Raul, mã acuzi pe nedrept, mã faci vinovatã în faţa ta şi a şatrei.
- Pe nedrept?
- Ai vrea sã te urmez, ştiu asta, nu trebuie sã mi-o repeţi. Dar între noi existã doar depãrtarea..., douã
inimi ce nu se vor întâlni. Singurã am sã-mi croiesc drumul în viaţã, viitorul îmi aparţine.
Prefãcându-se cã nu aude ultimele cuvinte, ţiganul întreabã poruncitor:
- Mã refuzi!
- Nu eu te refuz, ci inima. Å¢i-aş mulţumi frumos dacã m-ai lãsa în pace...
- Rada! De ce...?
- Soarta mi-a scos în cale un alt bãrbat...
N-a avut putere sã-şi termine fraza. Mâna lui Raul o strângea dureros. Dar ce e durea fizicã pe lângã durerea sufleteascã când soarele aruncã spre zenit raze de dor şi de tristeţe?
- Å¢in la tine, Rada! În toatã aceastã perioadã a absenţei tale, mi-am imaginat în fel şi chip momentul
întâlnirii, când imi vei aparţine toatã. Spui cã am greşit, dar cu ce? Nu înţelegi cã Dumnezeu, şatra, mi te-au hãrãzit? Obişnuieşte-te cu ideea cã în curând vei fi a mea!
Rada îl privea cu urã, gesticulând a nesupunere.
- Crezi cã au sã facã din mine ţiganii ceea ce au fãcut din mama? Porfitaţi de moartea mamei, a
bunicului, uitând cã tata încã trãieşte? Nu voi deveni ţigancã de-a vostrã cu sila.
Raul zâmbea amar, compãtimind-o.
- Unde ţi ai petrecut copilãria? Nu aici, în mijlocul şatrei, pe marginea drumului? Ai uitat ziua când ai intrat la facultate şi ţiganii au petrecut bucuoşi, în jurul focului, cã au printre ei şi o învãţatã? Pe chipul tãu ţi-am citit bucurie. Acum refuzi iubirea, neamul şi legea ţigãneascã, deşi ai totul la picioarele tale. Ce ţi- a dat în plus strãinul de care-mi vorbeşti?
- Nu ştiu, Raul, nu cred cã-mi dã ceva mai mult, deşi nici lui nu i-am cerut ceva, spune cu tristeţe Rada. Dar ce fac oare? Cum pot explica dragostea pentru un alt bãrbat, omului care îi sunt la fel de dragã?
- Atunci...
- E simplu: iubirea lui seamãnã cu o zi toridã când doar apa rece a fântânii îţi mai poate potoli setea.
Iubirea sã fie oare rãsãritul de soare ce nu mai apune?
- Visezi, drãguţã, visezi...
Rada era convinsã cã visul va deveni realitate, doar pentru asta a muncit nopţi de-a rândul, a indurat umilinţe ce nu merita, a luptat cu cei din jur, cu sine pentru o clipã de fericire. Urã şi tristeţe, înfrângere şi durere, toate s-au aşternut între ei încât visele adormite sângerau cireşele de mai.
- Vorbele tale, spune Raul apãsat, sunt pline de tâlc, dar nu-ţi pricep aşteptarea şi iubirea, strãine mie.
Ce te face atât de fericitã? Cui şi de ce ai promis iubire?
- Unui coleg de facultate pe care-l iubesc şi fãrã de care nu pot trãi, rãspunde Rada plimbându-se în
jurul bãncii. Mã voi cãsãtori cu el... Priveşte-mã! Sunt în stare sã port masca fericirii o viaţã întreagã?
Raul asculta dezinteresat spovedania iubitei. Ştia cã legea ţigãneascã e asprã pentru cei care nu se supun.
Rada oftã uşuratã, scãpase de povara iubirii neîmpãrtãşitã. Îşi şterge ochii înlãcrimaţi, privind peronul
pustiu ca şi propria-i viaţã.
Raul, dupã un moment de ezitare, continuã:
- Vãd cã ai înţeles greşit aşteptarea dragostei mele. Te-ai întrebat cât sufãr când eşti departe?
- Ţi-am spus doar...
- Ştiu. Mi-ai spus cã drãguţul îţi este doctor, cã drumul tãu ste diferit de al meu, cã inima ta bate
puternic pentru altcineva. Dar ai mai auzit la noi de trãdare sau de rãzbunare, nu? Îmi aparţii aşa cum noi aparţinem lui Dumnezeu.
- Adevãrat vorbeşti, Raul, adevãrat. Ne aşteaptã şatra. Priveşte, deja sunt aproape de noi. Însã te
rog sã-mi indulceşti venirea... Vreau sã merg la mormântul mamei.
- Nu e timp de amintiri. Şatra vrea sã petreacã şi eu alãturi de ea.
Îmbrãcatã de sãrbãtoare, şatra a venit sã-şi întâmpine invãţata. Se întorcea de la studii nepoata fostului bulibaşa şi logodnica lui Raul. Momentul era aşteptat cu nerãbdare deoarece era un prilej de a rãsuna iarãşi lãuta toatã noaptea.
- Ce frumoasã te-ai fãcut, Rada, spune sora ei, Crina,sãrutând-o pe amândoi obraji.
Purandeii strigau în cor:
- Rada! Rada! A venit Rada!
Ecoul repeta Ra-da, Ra-da, dureros ca un suspin.
- Ai devenit o adevãratã domnişoara, spune Rada bucuroasã surorii sale. Ce repede trece timpul.
- Ce-i, Rada? Plângi de fericire. Întotdeauna lacrimile ţi-au fãcut ochii nespuşi de albaştri. Nu plânge, draga mea surioarã, nu plânge. Mãmuca, acolo sus, te vede, va plânge şi ea. Asta vrei?
- O, Crina, nu vezi cum sunt încolţitã de cãtre şatrã?
- Spui postii, rãspunde Crina râzând.Toţi ţiganii vor sã petreacã alãturi de voi, la logodnã.
- Taci, Crina!
- Am greşit cu ceva?
- Nu, n-ai greşit... Lasã-mã, te rog, câteva clipe singurã.
(va urma)
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
intotdeauna i-am admirat pe oamenii care au talent si rabdare,mai ales,sa scrie...adica sa aiba rabdarea sa scrie mult dar sa nu se repete,mult dar sa nu plictiseasca,mi se pare o poveste reala tratata cu sensibilitate si talent si-mi pare bine ca am avut rabdarea s-o citesc am sa ma uit dupa tine....cum stiam eu tango-ul e argentinian,la origine,asta nu inseamna ca tiganii nu-l pot cinta dar cintecul acela ai putea sa-mi spui unde-l gasesc sunt f.curios,mi-ar place sa-l cint si eu cu chitara...ca-n satra..
