de plânge luna peste frunze sau soarele se-ascunde-n crizanteme
un fel de urlet se aude şi mi se scurge printre vene.
un fel de haitã se iveşte pe dealul flãmânzit de noapte
şi umbra ei înmãrmureşte şi glasul ei aduce-a moarte.
el, lupul-rege, se desprinde din haitã ca şi o nãlucã
se-nvârte printre mãcieşuri, de poale timpul îl apucã,
şi-aruncã colţii-n carnea florii şi o jupoaie de pe oase
adio, miros de copilã! A trupuri de femeie amiroase.
parfumul se ridicã peste aştri şi aştrii tremurã de fricã:
cã-n beznã a cãzut o steauã şi frântu-şi-a şi o aripã
iar lupul bântuie pe dealuri, oriunde el se tãinuieşte
şi dacã nu gãseşte-o stânã? şi dacã steaua o gãseşte?
e trist. şi spaima se rãsfrânge peste lume
dar clopotele nu au limbã şi muţii nu au rugãciune.
e frig şi toamnã e, şi miez de noapte şi ... o haitã
copii fãrã de crez la colţuri de secunde îi aşteaptã.
şi trist poetul opinteşte dealu-n spate spre-a dimineţii abatoare
cã cicã zorii fac dreptate şi pentru un viol de floare,
dar ameţiţi sunt şi cãlãii desprinşi din cheful de-ntuneric â€"
lumina ameţitã e de-o haitã şi de un lup cu râs veneric.
