fii îţi spuneam
înmugureau castanii într-o lacrimã sub pleoape
când ţi-a scãpat cuvântul de pe buze
mânz de-abia stãtea în aripi
copitele lui de argint
tropãiau ca nişte ciori pe frunzele auzului
încãlecându-le pânã la scrâşnet de piatrã
pânã la genunchi
pânã la plãsele
şi-a coborât cerul cu umerii goi
ţigãncile
sã-ţi cearã o coajã de albastru numai una
de care sã agaţe bocancii lui mâine
au cãzut copacii
sângerându-ţi sub tãlpi
sã înverzeşti mãcar jumãtate din obrazul
cuvântului
şi amintirea caldã a braţelor tale
mergea pe vârfuri
neînţelegând dialectul acela lapon
înmugureau castanii
paşii tãi cãlcau cerul şi copacii şi braţele
cu mine
pânã la durere
lacrima dezbrãcatã îşi pusese gâtul pe inima mea
înainte sã mã zgârie
înainte sã tremure ciutã în ghearele glonţului
nu
venea
se ducea la cer atât de umed
