Mai era o lunã şi începeam cursurile la facultate. Trecuse multã vreme şi totuşi lumea parcã stãtea în loc. Numai eu eram copleşit de gînduri şi din ce in ce mai frustrat. Rãmãsesem în schimb acelaşi copil bãtrîn şi ros de molii, parcã suferind de cineştie ce boala incurabilã. Deseori adormeam îngrijorat, deşi nu aveam un motiv anume de nelinişte. Cîteodata mã uitam pe fereastrã şi vedeam alţi oameni, mai bãtrîni, mai tineri sau de aceeaşi vîrsta cu mine, şi îi invidiam. Cum puteau sã fie ei atît de liniştiţi, cu mintea limpede şi cu zãmbetul pe buze, pe cînd eu tot timpul eram undeva aici, mereu copleşit de griji, în lumea mea, de parcã cea de afarã îmi displãcea sau îmi provoca un oarecare dezgust.
M-am gîndit multã vreme la ce e de fãcut. Terminasem cu examenele şi nu aveam niciun plan de vacanţã. Cea mai mare bucurie a mea e cã voi fi alãturi de fata pe care o iubeam. De multe ori se uita la mine şi îmi spunea: "N-ai putea avea încredere în mine". Nu-i rãspundeam, doar o sãrutam uşor pe frunte. Atunci îmi zîmbea cum numai ea ştia s-o facã şi îmi rupea o bucatã din gînduri, aruncîndu-mi-le în universul ei. A fost ultima datã cand am vãzut-o. Plecase pentru totdeauna.
Cînd am ajuns acasã, simţeam nevoia sã ma odihnesc. Am luat o carte şi am început sã citesc. N-am mai avut timp de citit de ceva vreme. Eram ocupat sã învaţ la matematicã, deşi totul mi se pãrea în zadar. Dupã vreo trei ceasuri am închis cartea şi m-am aşezat la calculator, cu gîndul de a mã linişti cu puţinã muzicã. În timp ce ascultam valsul de un minut al lui Chopin, rãsfoiam nişte fotografii uitate de timp. Şi atunci am vãzut-o. Avea pãrul lãsat peste umeri şi purta o bluzã de un albastru închis. Privirea ei parcã nu se îndrepta la aparatul de fotografiat, ci mã urmãrea insistent pe mine. Fiecare parte a trupului ei parcã era desprins din naturã, ca şi cînd nu ar fi fost rodul mamei sale, ci Dumnezeu a creat-o folosind minunãţiile naturii. Ochii eu albaştri semãnau ba cu cerul albastru, ba cu marea limpede. Pãrul ei de mãtase era de un negru colorat, contrastînd cu ochii luminoşi. Pielea ei era de un roz ce înghiţea un galben plãcut, ca un rãsãrit de soare din zonele nordice. Dacã amesteci toate aceste elemente o obţii pe ea. N-am putut sã privesc niciodatã mai departe de ea. Privirea mea se înfigea în fiinţa ei şi îmi limita orizontul. Deşi era aproape de mine, o vedeam departe, într-o lume a ei, o lume pe care n-am pãtruns-o niciodatã.
Avea ceva aparte. Avea o frumuseţe venitã din trecut. Acei sîni care uneori sunt mult mai frumoşi cînd se leagã de un anume chip şi mult mai plini de viaţã atunci cînd îi atingi.
Am continuat s-o privesc pînã am ajuns sã nu mai aud nimic în jurul meu. Toatã simţirea mea o privea. Mã uitam la ea ca şi cînd aş fi vrut s-o vãd mişcîndu-se. Ascultam la ea ca şi cînd aş fi vrut s-o aud vorbind. Atunci am întins mîna şi i-am mîngîiat pãrul, neştiind cã era defapt imortalizatã. Am revenit la realitate. Ascultînd valsul cu valuri al lui Rosas, am fost sãgetat şi lacrimi de rouã mi se prelingeau pe obraz. Refuzam sã mi le şterg. Le lãsam sã curgã unde vor. Cele mai multe cãzuserã pe pantalonii mei murdari de mîncare, crezînd cã lacrimile îi va curãţa. Am ridicat capul şi am vãzut o imagine ştearsã a ceea ce numeam eu o fiinţã dragã. Plînsul mi-a astupat ochii, dar tot nu vroiam sã-i şterg. Speram ca una din lacrimi sã-mi ajungã pe buze, sã o pot gusta şi sã aflu dacã au fost amare, sãrate sau dulci. Oare aroma lacrimilor diferã de la om la om? Oare omul care plînge de necaz are lacrimile amare, pe cînd la cel ce plînge de fericire sunt dulci?
Rãmãsesem buimac. Am cãutat repede ceva cu privirea ca sã mã reculeg. Din instinct m-am uitat pe fereastrã. Nişte nori prãfuiţi se perindau zãpãciţi pe cerul de un albastru bolnav. Atunci m-am gîndit din nou la ea. Eram fericit cã, deşi o ştiam departe, trãiam amîndoi sub acelaşi vãzduh. Uitîndu-te în sus, aproape cã puteai sã-ţi vezi chipul. Muzica nu mai cînta, iar eu visam în continuare. Mã gîndeam cum ar fi arãtat lumea dacã cerul avea altã culoare.
Îmi era greu sã-mi imaginez lumea în culori vii. Tot timpul am locuit în zone copleşite de tristeţe, lipsite de viaţã sau sentimente. Am mai rãmas ceva timp la fereastrã, punîndu-mi întrebãri la care nici eu nu puteam sã-mi rãspund. M-am depãrtat puţin sã-mi aşez scaunul mai aproape şi, cu capul proptit între coate, rãmãsesem prizonier în propriile-mi gînduri. În alte zile mã uitam pe fereastrã ca sã vãd dacã mai trece vreo femeie cu forme ispititoare, provocîndu-mi o nedumerire atunci cînd vedeam cu cel fel de bãrbaţi lipsiţi de scrupule sau de bun-simţ umblã. Îl vedeam cum îi pipãia fesele sugrumate de pantalonii mult prea strîmţi. Mã socoteam superior tuturor acestor oameni, neînţelegînd care este rostul lor pe acest pãmînt plin de buruieni ale minţii.
În schimb, pe ea nu mi-am imaginat-o niciodatã în astfel de întruchipãri. Mi s-a întîmplat sã am, deseori involuntar, imagini deocheate ale femeilor care îmi trezeau interesul. Copleşit de vise, uitasem sã mãnînc. Mã simţeam extenuat de parcã aş fi cãrat pietre enorme pe o distanţã lungã. M-am îmbrãcat şi am plecat la drum. Nu ştiam încotro mã duc. Mergeam pe jos purtat de propriile-mi picioare, stãpînite de o forţã superioarã mie. Numai gîndul mi-o lua înainte, odatã cu simţurile pe care nu le mai puteam controla.
Dupã multe ore de mers, m-am oprit. Fãrã un motiv aparent, lumea mã privea cu îndãrãtnicie. Atunci am vãzut în faţa mea o luminã. Am stat nemişcat, vãzînd-o cum se apropie. În ultimul moment, o mînã rece m-a apucat de braţ, încercînd sã mã tragã în lãturi. Am rãmas în acelaşi loc, crezînd cã lumina mã va purifica sau îmi va deschide o nouã cale. În clipa aceea m-a înghiţit. Nu mã mai puteam mişca, iar tot ce mai auzeam era un şuierat înecat în adîncurile oceanelor. Apoi totul s-a stins într-o beznã şi o linişte desãvîrşite. Am crezut cã mi-am gãsit în sfîrşit liniştea. Mã aflam în mijlocul întunericului. Trupul mi se pãrea uşor ca o panã. Nu ştiam dacã zbor sau pur şi simplu plutesc. Îmi era somn. De-abia îmi puteam mişca braţele sau picioarele, legãnîndu-le ca un muribund ce se gîndeşte la toate bucuriile vieţii în ultimele sale clipe, cînd tot restul vieţii s-a gîndit numai la bãtrîneţe.
Am adormit secat de gînduri şi puteri. Atunci am auzit o voce groasã, aproape demonicã, a ceea ce putea fi numit un "rãpitor de suflete". Mi-am simţit gura încleştatã şi pleoapele grele ca o cortinã de zale. Simţeam cã nu mai puteam respira, iar muşchii îmi sugrumau oasele, aproape rupîndu-le. Valuri de sudoare îmi curgeau şiroaie pe frunte. Un singur lucru îmi doream în tot zbuciumul meu lãuntric: sã ştiu ce-mi provoca atîta tulburare! Deşi aveam dureri cumplite, nu puteam plînge. Ochii mi se uscaserã şi nu puteam sã-i mai mişc.
Credeam cã nu se mai sfîrşeşte. Totuşi, de ce nu m-a rãpus de prima datã şi îi plãcea sã mã tortureze? Cum dezveleam puţin ochii, cum mi-i inchidea la loc. Deodatã mi-am simţit gura descleştatã şi am început sã ţip din fiecare colţ al trupului. Întunericul dispãruse. Totul era acum ca într-o ceaţã deasã. Nişte imagini neclare se mişcau haotic prin negura simţurilor. Am deschis ochii de-a binelea şi am vãzut un bãrbat bãtrîn, cu o mascã pe chip şi purtînd nişte ochelari eleganţi. "Gata, şi-a revenit!" am auzit pe cineva rostind din stînga mea. Simţeam cã ceva tare îmi acoperea gîtul şi nu mã lãsa sã-mi urnesc capul din loc. "Aţi avut noroc. Putea sã vã facã praf. Data viitoare aveţi grijã pe unde traversaţi cã iar vã loveşte maşina!" Am înţeles atunci cã fusesem victima propriei mele nelinişti, cã tot ceea ce mi s-a întîmplat s-a parvenit dorinţelor mele de a pãtrunde într-o lume necunoscutã mie.
"Vã vom lãsa acum sã vã odihniţi. Ne-am speriat cînd aţi avut criza aceea înainte sã vã treziţi. Crescuse mult pulsul şi credeam cã o sã faceţi infarct. Acum sunteţi bine, dar aveţi nevoie de linişte. O sorã va sta sã vã supravegheze. Sã nu vã mişcaţi din pat!" Erau ultimele cuvinte dupã care, alãturi de toţi ceilalţi, pãrãsise odaia, iar eu rãmãsesem singur, bucurîndu-mã de clipa de rãgaz. Îmi fãceam ochii roatã prin încãpere, cãutînd un ceas. Nu-mi imaginam de cît timp stãteam aici.
Dupã ce aproape adormisem, uşa salonului se deschise şi o întruchipare firavã se ivi de dupã ea. Era cu siguranţã trupul unei femei, mai cu seamã a sorei medicale care trebuia sã mã supravegheze, trãdatã de costumaţia ei de culoare verde. Se apropia de mine şi o cãldurã sufleteascã, radiatã de corpul ei mic şi susţinut de propria lui îmbrãcãminte, îmi mîngîia inima. Se oprise în spatele meu şi simţeam cum rãsuflarea ei fierbinte îmi ardea grumazul înţepenit. Mîinile ei îl acopereau şi parcã printr-o vrajã, m-a eliberat de ghearele obiectului demonic ce-mi ţineau gîtul strîns. M-am întors spre ea şi am rãmas încremenit. Avea cei mai frumoşi ochi, ca toate fecioarele din basme. Contrastau foarte urît cu salopeta aceea murdarã. Atunci ceva şi mai mãreţ s-a întîmplat. Am vãzut cum şi-a lepãdat masca ce-i acoperea chipul şi în momentul acela tot aerul greu din odaie s-a prãbuşit asupra mea. Era EA! Parcã mai frumoasã ca altãdatã, era cu totul alta decît o vãzusem în poza de acasã. Am tresãrit o clipã. Ce cãuta aici? Nu mã mai puteam gîndi la nimic. Totul parcã nu mai avea niciun rost pentru mine. Tot ce mai vedeam acum nu era decît fiinţa divinã dinaintea mea.
O vedeam cum îşi desface pãrul bogat, prins la spate. Ducînd mîinile încet-încet la marginea bluzei, o vedeam cum o ridicã pînã la bãrbie, apoi sãltînd-o peste cap şi lãsînd-o sã-i cadã lin pînã în dreptul cãlcîielor, dezvelindu-şi bustul. Fãcu acelaşi lucru şi cu pantalonii, rãmînînd goalã din cap pînã în picioare, fãrã nimic pe ea doar frumuseţea-i unicã. Sînii ei parcã mã priveau. Pielea ei strãvezie era de un roz crud, care lãsa sã se întrevadã mici firişoare de vine, asemeni unei frunze pline de viaţã. Între pulpe se zãrea fluturele nemişcat care se hrãnea din fiinţa ei. Atunci c-a apropiat de mine şi s-a aşezat la picioarele mele. Mã treceau fiorii vãzîndu-i trupul apropiat de al meu. Se îndrepta uşor, din ce în ce mai aproape, de inima mea.
Am simţit cum mîinile ei calde mi-au cuprins şoldurile, trãgînd de hainele mele. Am rãmas atunci nãuc, vãzîndu-mi rãnile adînci de pe pulpele mele dezvelite şi simţeam cum usturimea lor îmi ardeau picioarele. Mã mîngîia pe pîntece cum mîngîi o femeie la zãmislire. Trupul meu, pe jumãtate gol, parcã o înfiora. S-a apropiat şi mai mult de mine pînã cînd fiinţele noastre s-au contopit. Din lãuntrul ei venea un fior cald ce-mi urca de la pulpe pe şira spinãrii, pînã la cap, apoi cobora greu pînã la picioare. Stînd împreunaţi, parcã toatã lumea era a noastrã. Noi o fãceam sã plîngã, noi fãceam florile sã creascã şi gheaţa sã se topeascã. Am simţit în mine o putere crescîndã. Ştiam cã nimeni din lume nu putea face ce fãceam noi. Aveam izbînda unui zeu şi îmi pãarãseam corpul, îndreptîndu-mã spre o altã lume. O lume a sentimentelor profunde, care te vindecã, îţi dã putere sã iubeşti, sã te bucuri şi sã ierţi.
Am strîns puternic din ochi pntru cã nu vroiam ca nici mãcar o lacrimã sã mã înduioşeze. Nu vroiam sã simt nimic altceva decît pe ea. Ea era cea pentru care inima mea mai bãtea încã. Dupã ce contopirea noastrã s-a desãvîrşit, am privit-o în ochi. Avea trupul umed de roua naturii noastre şi nemişcat ca o statuie de cristal. Cãldura ei i-o absorbisem. Am privit în jos şi am vãzut cã rãnile îmi dispãruserã nu numai pe picioare, dar pe tot corpul. Eram complet vindecat. În toatã vraja aceasta, ea îşi consumase propria-i fiinţã ca sã mã scape de durere. Acum purtam pe mine doar materia neînsufleţitã a ceea ce a fost odinioarã îngerul meu. Un plîns amar m-a copleşit şi îmi doream sã urmez calea ei, oriunde ar duce ea.
Dupã ceasuri înecate în cenuşã uscatã, un zgomot metalic se auzi dinspre uşã şi aceasta se deschise, lãsînd sã intre o voce asprã de bãrbat. Dar mie nu-mi pãsa. Ştiam cã ţin in braţe trupul unei martire.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Bun venit în spaţiul nostru virtual, mult succes şi... Sãrbatori Fericite!
