“Singura scuzã a existenţei poeziei este faptul cã, ea însãşi este inevitabilãâ€
interviu cu poeta Ana Blandiana (Otilia-Valeria Coman)
(n. 25 martie 1942)
- Otilia Valeria Roman şi Ana Blandiana...
- Am o adevãratã colecţie de nume... Aţi uitat sã-l spuneţi pe cel mai important. Toatã lumea îmi spune Doina. Doina este singurul nume care este absolut neoficial, nu am fost botezatã cu el şi nu este în niciun act şi, totuşi, toatã lumea mi-a spus întotdeauna aşa. E ciudat dar, deja am douã nume în buletin foarte frumoase, Otilia şi Valeria şi nimeni nu mi s-a adresat vreodatã cu unul dintre ele. Poate cã numele au şi ele destinul lor.
- Cum s-a nãscut, numele în sine, Ana Blandiana?
- Ana Blandiana s-a nãscut când eu aveam vreo 16-17 ani. Am scris la “Revista Tribuna†din Cluj nişte poezii semnate aşa pentru cã eram un grup de prieteni din aceeaşi clasã şi fiecare am semnat cu un nume cât mai rãsunãtor. Blandiana era satul mamei iar, Ana era rima pentru Blandiana. Fiecare am trimis la “Revista Tribuna†poeziile pe care ni le citisem reciproc. Ale mele au apãrut şi m-am simţiit vinovatã, dovadã cã nu prea ştiam ce înseamnã “pseudonimâ€. Mi se pãrea cã am fãcut ceva incorrect şi am scris o scrisoare scuzându-mã cã, de fapt, pe mine nu mã cheamã aşa şi totul a fost doar o glumã. Urmarea a fost cã un redactor de la aceastã revistã a venit la Oradea, unde eram elevã. Cu prilejul ãsta a aflat cine sunt de fapt şi cã tatãl meu este la închisoare şi atunci mi-a spus cã a fost norocul meu şi ar trebui sã rãmânã aşa pentru cã, în condiţiile normale nu aş fi putut publica. Şi, oricum, aceastã aventurã literarã nu a durat foarte mult deoarece, o profesoarã din Oradea a scris tuturor publicaţiilor din ţarã cã sunt un duşman al poporului şi nu trebuie sã fiu publicatã. Acest document a apãrut acum câţiva ani într-o carte de documente din arhivele Iaşiului, publicatã de Lucian Dumbravã. Deci, iatã cã a ajuns şi la Iaşi. Dupã ce a trecut totul şi eu am devenit un adult mi-a fost jenã de cât de sonor este numele meu dar, ar fi fost mai neserios sã îl schimb a doua oarã. Deja, Ana Blandiana eram eu.
- Aţi folosit acum ceva vreme în urmã expresia “fericirea poeţilorâ€. Sunt fericiţi poeţii?
- Da, cred cã da. Indiferent de cât de dramaticã viaţã ar avea, nu cred sau, cel puţin, nu sunt în stare sã-mi imaginez ceva mai minunat decât sentimentele care te încearcã dupã ce ai scris ceva care, poate, nici mãcar nu este adevãrat. Dar simţi cã ai rostit “cuvântul care exprimã adevãrulâ€, asta ca sã citez un poet mult mai mare.
- Ce înseamnã, de fapt, poezia pentru dumneavoastrã?
- Este izvorul tuturor lucrurilor, tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea, inclusive cãrţile de prozã, inclusiv implicarea mea în viaţa public. Toate aceste activitãţi extraliterare au avut la origine legãtura dintre mine şi poezie şi datoria pe care am avut-o faţã de poezie.
- Dacã aţi avea din nou posibilitatea de a vã întoarce în timp, sã aveţi iar 25 de ani, conştientã de tot ce aţi trãit pânã la momentul întoarcerii, ar mai fi scrisul un mod de a fotografia clipa? V-aţi mai apleca asupra scrisului?
- Da, fãrã îndoialã. Scriam cândva cã, singura scuzã a existenţei poeziei este faptul cã, ea însãşi este inevitabilã. Nu eu am ales, ci am fost aleasã şi cred cã este cazul tuturor scriitorilor, al artiştilor, în general, indiferent de domeniu. În mãsura în care sunt autentici, talentul nefiind o opţiune.
- Cum aţi putea recunoaşte un scriitor autentic? Aceeaşi întrebare i-am adresat-o şi d-lui Nicolae Manolescu, dar era vorba despre recunoaşterea unei cãrţi bune.
- Nu pot sã explic, dar simt. Mi se întâmplã, chiar de prea multe ori sã mi se aducã versuri nepublicate şi am sentimentul cã simt corect care sunt creatori adevãraţi şi care nu.
- Din atitudinea poeticã şi socialã reiese cã nu doriţi sã rãmâneţi datoare nimãnui. Care este cauza intransigenţei dumneavoastrã?
- Da, este o poezie scrisã în prima tinereţe şi cred cã, într-un anumit fel, m-am purtat aşa toatã viaţa. N-am acceptat niciodatã sã primesc, am fãcut cât am putut pentru a oferi.
- Ce poate compromite destinul unui scriitor?
- Cred cã, în cea mai mare mãsurã, oportunismul.
- Dar n-ar putea fi şi o poartã deschisã pentru un scriitor?
- Nu, chiar dacã pare, uneori. Existã experienţa ultimilor 50 de ani în care oportunismul nu a fãcut decât sã îngroape talente. Chiar dacã le îngropa în onoruri.
- Cum apreciaţi poezia tânãrã, poezia actualã?
- Primul lucru extraordinar care se poate spune este cã se scrie în continuare, într-o lume care nu mai pare interesatã deloc de poezie şi, totuşi, poeţii continuã sã se nascã şi sã nu se dezicã. Adicã sã se supunã chemãrii şi destinului lor. Vedeţi câte cãrţi de poezie apar, ceea ce este, în sine, o dovadã cã sunt autentici pentru cã, efectiv, nu mai au niciun interes. N-ar avea niciun interes sã-şi canalizeze viaţa pe un drum carte este, sigur, din toate punctele de vedere, perdant.
- Care este diferenţa dintre poezia prezentului şi cea a tinereţii dumneavoastrã literare? Existã diferenţe?
- Criticii literari ar zice cã, da. Eu sunt convinsã cã nu sunt diferenţe pentru cã nu existã diferenţe esenţiale nici mãcar între Homer, Shakespeare şi Rilke, de exemplu. Poezia cu majuscule şi în autenticitatea ei nu este circumstanţialã. Sigur cã existã caracteristici ale diverselor epoci, ale diverselor temperamente, ale diverselor sexe, dar, în mãsura în care este adevãratã şi mare, poezia este aceeaşi. Aşa cum, în trecut, pictorii încercau sã semene cu maeştrii lor nu sã se deosebeascã de ei şi, în felul acesta deveneau ei înşişi originali. Tot aşa şi poeţii.
- Aveţi ceva de reproşat lumii culturale româneşti de acum?
- Da, faptul cã se lasã pradã unui fenomen care seamãnã cu “fenomenul Piteştiâ€. Sunt învrãjbiţi ca sã nu poatã sã devinã solidari şi sã nu reprezinte o forţã. Tocmai pentru cã, eu personal cred asta, n-am scris niciodatãniciun cuvânt rãu despre niciun coleg şi n-am rãspuns niciodatã vreunei insulte care venea din lumea literarã.
- Încerc sã gãsesc o întrebare de încheiere a interviului nostru, într-o notã optimistã, în condiţiile în care afarã plouã şi cititorii, încã vã aşteaptã autograful. Cum aţi vrea sã se termine acest interviu?
- Aţi pus o întrebare pe care mi-a adresat-o şi George Arion, cred cã la primul interviu al vieţii mele şi eu i-am rãspuns: “zâmbindâ€.
interviu realizat de Gabriel Dragnea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Dar tu, ce scuza ai avea, sa nu ne daruiesti in continuare interviuri?
Multumesc anticipat pentru urmatorul!
Bine ai venit în cenaclul nostru, stimate Gabriel Dragnea! Mulţumim pentru interviul tãu cu Ana Blandiana, care aduce o dozã de aer proaspãt în acest spaţiu virtual! Felicitãri!
