Imperativele succesului sãu: "Trebuie!â€, "Vreau!â€, "Voi reuşi!â€
"Dacã am fi zei atunci am fi pentru totdeauna ca nişte servitori loiali ai semenilor noştriâ€.
interviu cu actorul Valentin Uritescu
(n. 4 iunie 1941)
La Londra, deviza Teatrului "The Globeâ€, unde Shakespeare juca şi îşi reprezenta operele sale, era: "Întreaga lume mişcã pe actorâ€. Asta ar însemna cã actorul întruchipeazã toate pasiunile lumii.
Unul dintre actorii care au marcat frumos teatrul românesc prin prezenţa şi talentul sãu este Valentin Uritescu, actor al Teatrului Naţional Bucureşti. Nãscut în Comuna Vinerea, Judeţul Alba, la 4 iunie 1941, absolventul IATC-ului din 1963 are o bogatã carierã teatralã şi cinematograficã (în teatru cu "Numele trandafiruluiâ€, "Nunta lui Krecinski†etc. Sau în filme ca "Noi, cei din linia întâiâ€, "Domnişoara Auricaâ€, "Lişca†sau "Chira Chiralina†şi altele).
Pentru a afla mai multe decât se ştiu deja despre personalitatea actorului Valentin Uritescu, ne-am deplasat la locuinţa acestuia pentru a ne potoli dorinţa de a-l avea şi mai aproape de noi, de a-l cunoaşte mai bine.
- Au fost roluri care nu v-au plãcut, dar pe care a trebuit sã le jucaţi?
- Au fost. Sunt un tip foarte norocos. Am noroc, cãci sunt un actor care nu a stat o stagiune fãrã sã joace. Chiar mã gândeam. Ä‚sta e un mare noroc, adicã: eu am jucat întotdeauna. Eu n-am fost în "pauzãâ€, pentru cã sunt foarte mulţi actori buni, mai buni decât mine şi care nu prind chestia asta. Nu ştiu cum s-au potrivit lucrurile, dar eu n-am cerut niciodatã un rol pentru mine. Mulţi actori cer. Au fost roluri care nu mi-au plãcut sã le joc, în sensul cã poate nu mi-a plãcut caracterul rolului sau mai ştiu eu ce. De exemplu, unul din rolurile astea, în "Rivaliiâ€, o piesã pusã în scenã de reputatul Horea Popescu. Era vorba despre un personaj uşor homosexual. Din momentul în care te faci actor este foarte interesant. Nu este vorba de frivolitatea individului ci de acea curiozitate şi acea dorinţã de a întruchipa cât mai multe caractere. Şi am zis: "Homosexual. Bã, cum sã fac eu rolul ãsta de homosexual când eu nu sunt?!†E foarte tentantã chestia asta. Ca actor ai posibilitatea sã fii şi ãla şi ãla, şi prinţ şi cerşetor. Eh, mie nu-mi plãcea personajul, era foarte libidinos şi am spus: "Domnule, eu mai reduc din treaba asta, pentru cã nu mã pot pupa pe gurã cu ãla pe scenã". Personajul nu mai ştiu cum îl chema. Era vorba de un valet, stãpânul lui era unul din personajele principale. În general, am abordat întotdeauna orice rol cu o sete nebunã. Cu cât era special, deosebit rolul, cu atât pofta mea era mai mare de a-l juca. Au fost destule roluri din astea.
- Caracterul omului, al actorului, în funcţie de rol, poate sã sufere anumite schimbãri?
- Nu cred cã un rol influenţeazã personalitatea actorului. Cu cât personalitatea e mai complexã, cu atât trebuie sã umbli, sã scormoneşti în ea. E vorba de acea conştiinţã subteranã. Cred cã fiecare om are o conştiinţã subteranã, în sensul cã îi e ruşine de anumite fapte pe care el le-a fãcut. Pentru un actor, când ai de jucat un rol de homosexual, un ticãlos cu un caracter care frizeazã rãul existã o tentaţie nebunã, dar asta nu înseamnã cã te transformã pe tine. Nu, eu nu cred. Jucând un rol, sã devii tu cu apucãturile pe care le are personajul. Dar el trece prin tine, iar tu trebuie sã scoţi din acea conştiinţã subteranã, din lucrurile alea urâte pe care le-ai fãcut în viaţã, minore (ai omorât o pasãre nevinovatã etc.), amintiri neplãcute şi intri cu tupeu şi entuziasm în acelaşi timp în pielea unui criminal. Este o chestie oblicã, dar asta nu înseamnã cã rolul influenţeazã caracterul actorului.
- De cele mai multe ori, publicul, la contactul direct cu actorul, pe stradã, ajunge sã-l identifice cu rolul jucat, cu personajul.
- Te referi la faptul cã un actor riscã, dacã joacã un rol negativ â€" şi-l joacã bine â€" sã se confunde cu personajul, iar atunci publicul îl considerã ca atare. Este un adevãr. Existã un actor dintr-un serial, ce-l juca pe Falconetti, parcã...
- Din "Om bogat, om sãracâ€, cu Peter Strauss.
- Parcã, da. Acel actor, interpretând rolul negativ, mi-a devenit mie, ca actor, antipatic, şi îmi spuneam cã ãsta trebuie sã aibã în el calitãţile sau defectele astea, cãci altfel nu-l fãcea aşa de bine. Tot ce se poate, dar trebuie sã ţinem cont cã totul duce la ludic, la joc îmbinat cu acel histrionism, pentru cã un actor când joacã pe scenã are tentaţia asta: sã-i placã prea mult ceea ce face. E o tentaţie periculoasã. Eu fug de ea; totuşi pic în ea, pentru cã aceastã meserie mã deformeazã. Sunt deformãri profesionale. Am foarte multe. Fãcând de 40 de ani meseria asta ajungi sã monopolizezi discuţia în societate ceea ce nu e bine. Un actor vorbeşte mai tare, vorbeşte mult, totuşi, asta depinde şi de caracterul fiecãrui individ.
Existã aceastã situaţie în care un actor, jucând extraordinar un rol negativ a riscat, astfel cã, pe stradã mulţi s-au luat de el.
Este o întrebare subtilã şi foarte interesantã şi nu avem timp suficient sã ne învârtim în jurul ei. În concluzie: dacã negativul este flagrant, actorul care joacã acel rol ajunge sã fie urât. Asta înseamnã o izbândã actoriceascã, în cele din urmã, dar, uite cã, omeneşte, suferi.
- În drumul sãu spre glorie, tânãrul actor, credeţi cã-şi face meseria în umbra marilor actori?
- Nu, dar aici intervine un aspect. În ultima vreme, apar tot mai puţin vedetele. Înainte era un cult al unei personalitãţi extraordinare şi era cultivat încât te impresiona. Cu timpul, devenim tot mai pragmatici şi romantismul teatrului rãmâne mai urmã.; şi nu ştiu ce se întâmplã, dar parcã nu se mai nasc vedete. Greu mai gãseşti actori tineri şi talentaţi de talia lui...
- Claudiu Bleonţ...
- Claudiu Bleonţ este un actor, o vedetã care s-a impus extraordinar. E pe drumul pe care poţi spune clar cã e vedetã. Dar spune-mi numele unui actor tânãr, de ultimã orã, extrem de talentat. E greu. De ce? Aproape în toate oraşele din ţara asta sunt facultãţi de teatru, iar teatrele din ţarã, la ora actualã duc o viaţã foarte grea. Acest paradox, aceastã notã stridentã: atâtea facultãţi de teatru şi teatrul merge prost, din anumite motive. Este un lucru îngrozitor al zilelor pe care le trãim, în orice caz.
În ultimul film în care am jucat, "Turnul din Pisaâ€, care a avut premiera vineri, 11 octombrie, actriţa tânãrã, Ioana, care este eriona principalã, va fi o mare actriţã, va fi o vedetã. Precis.
Revenind la întrebare, se spune cã la umbra marelui stejar nu creşte nimic. În meseria asta de actor nu mi-ar fi fost uşor dacã n-ar fi fost Octavian Cotescu. M-a ajutat foarte mult. El m-a introdus la televiziune, la teatru şi, uite-aşa, nu în umbra, ci sub aripa unui mare actor mi-am continuat paşii. Sunt cazuri fericite, dar şi nefericite. De obicei, un talent autentic impresioneazã şi pe stejarul acela sub care nu creşte nimic. Vedetele trebuie sã fie generoase, altfel degeaba sunt vedete. În general, marii actori sunt generoşi, iar pentru mine Cotescu a fost stejarul care mi-a lãsat şi mie drum.
- Care ar fi pericolul care l-ar putea face pe tânãrul actor sã cadã într-un â€ţcon de umbrãâ€?
- Este o întrebare foarte grea. Într-un prim cadru putem vorbi de destin. Vorba lui Hamlet: "pânã şi o vrabie are un destinâ€. Pot fi mulţi care sã fie mai buni ca tine şi, cu toate astea, nu reuşesc sã iasã la ivealã. Aici totul se rezumã la şansã, la noroc. Apoi este vorba şi despre o suficienţã care plafoneazã omul.
Dupã ce am terminat facultatea, pe pereţii garsonierei mele am scris aşa: "Trebuie!â€, "Vreau!â€, "Voi reuşi!†Sigur, astea poţi sã le pui şi într-o peşterã, dacã stai acolo; oricine poate sã scrie aşa pe pereţi, dar pentru mine ambiţia asta şi dorinţa de a reuşi erau vii. Venind din provincie la Bucureşti, deşi era vorba de limitã de vârstã: 30 de ani (eu având atunci aproximativ 41 de ani) m-am prezentat cu "Dupã melci†a lui Barbu şi am reuşit. Provincia şi o anumitã suficienţã pot sã te plafoneze.
- Actorul oboseşte?
- Aici este durerea. Dacã zici "actorul†e frumos sã te gândeşti la un simbol. Actorul este de-a pururi tânãr, apt sã scoatã la ivealã trãsãturi şi caractere ale personajelor. Aşa ar fi frumos, dar suntem oameni şi avem şi noi bubele noastre şi, atunci când boala te dominã şi te omoarã nu mai ai ce face. Nu suntem decât oameni, cã dacã am fi zei, cum suntem priviţi noi actorii, în ochii multor oameni, atunci am fi pentru totdeauna ca nişte servitori loiali ai semenilor noştri.
- La sfârşitul piesei vieţii, terminându-şi definitiv rolul, actorul are o stea a lui care sã vegheze amintirile publicului?
- Da, dar e efemerã. Arta actorului este efemerã, dureazã atâta timp cât trãieşti. Nu rãmâne. Dacã îl vezi pe Calboreanu în "Apus de soareâ€, pe mine în "Nunta lui Krecinskiâ€, poate eşti entuziasmat şi, la sfârşit strigi: "Ura!â€, "Bravo!†Dar asta nu dureazã decât atât cât trãiesc. Dupã ce-am murit, poate imprimãrile sã mai aducã aminte de noi şi publicul sã spunã: â€ţCe mare a fost ãsta!†Dar se uitã, iar uitarea poate fi o binefacere, dar şi un blestem.
- Vã mulţumesc, domnule Uritescu, în numele cititorilor şi iubitorilor de teatru, care vã cunosc şi ale cãror suflete, cu siguranţã le-aţi mângâiat prin mãiestria şi dragostea depuse în slujba acestei arte în care omul joacã viaţa omului!
