"Fug de ţarcurile vieţii literare, în orice
parte a lumii aş fi"
interviu cu Doina Uricariu, poet şi critic literar
(n. 5 octombrie 1950)
- Doamnã Doina Uricariu, meritã sã fii poet în ziua de azi?
- Sã scrii poezie înseamnã sã-ţi porţi vocaţia şi crucea, ceea ce presupune, de fapt, bucurie şi sacrificiu. Dacã cineva scrie poezie pentru cã viseazã sã câştige bani, îşi alege cea mai greşitã cale. Întorcându-mã în timp şi gândindu-mã la viitor, pentru mine a fost, este şi va fi o mare împlinire sã fiu poet. Poezia este puntea mea cãtre oameni. Faptul cã mã-ntâlnesc cu cititorii din ţarã şi din alte ţãri şi aceştia îmi mulţumesc pentru ceea ce fac şi ceea ce scriu, pentru absenţa compromisului moral şi estetic şi puterea de a fi eu însãmi, nu poate fi rãscumpãrat de mine decât prin volume de poezie. Şi forţa de a rãmâne autenticã, indiferentã la presiunile modei, cenzurii, clanurilor literare... şi o mafie a prostului gust... Datoritã cãrţii mele de vizitã, care este lumea mea imaginarã, universul meu liric, şi numai ca poet am reuşit sã public douã albume splendide în Italia, ce au ales poeziile mele "Architettura scavata" (ediţie trilingvã, românã, italianã, englezã) şi "En plein air" (italiano-englezã). Poeziile mele acut vizuale şi dramatice, seismograf al condiţiei umane, cum au fost definite, sunt ilustrate de cei mai buni fotografi din Italia, Enzo şi Raffaello Bassotto, având prefaţa marelui critic internaţional Paolo Portoghesi. Reuşita, rarã, rarissimã, nu este la îndemâna oricui, şi mã repet, o datorez poeziei, faptului cã am crezut în ea şi m-am încãpãţânat sã cred, într-o lume ce se ruşineazã de frumos şi de bine, alegând violenţa şi vulgaritatea. Sub zodia poeziei am fost şi sunt un om fericit. Şi, nu întâmplãtor, am ales titlul volumului meu de debut "Vindecãrile", pentru antologia din 1998. Poezia este vindecare. Ea lucreazã precum ecologia sufletului şi a spiritului.
- Ce le-aţi recomanda tinerilor, care vor sã aibã succesul dumneavoastrã?
- Sã iasã din ţarcul grupului de vârstã, al cenaclului, unde pot sã fie mari vedete. Sã intre în universul bibliotecilor de poezie, al marilor poeţi de ieri şi de azi, şi sã-şi mãsoare forţele. Un artist are nevoie de orgoliu, iar cel care spune cã nu e aşa, minte. Este o flacãrã care arde la capãtul lumânãrii noastre şi, cât este aprinsã, e bine. Dacã orgoliul vrea sã fie totul, şi ceara şi sfoara lumânãrii, abia atunci este o nenorocire. Sã aibã forţa şi demnitatea de a lupta şi scrie de unii singuri. Fãrã proptele, fumigene generaţioniste şi confortul unor universitãţi în care programa de studiu este fãcutã de universitarii iconoclaşti şi subiectivi ai unei singure generaţii aflate pe creasta valului. Orice val se sparge şi rãmâne doar spuma din el. Iar marea poezie nu o poate umple şi înlocui niciodatã un cenaclu de poeţi, o singurã promoţie a Varbului. Eu fug de ţarcurile vieţii literare, în orice parte a lumii aş fi...
- Aveţi duşmani în lumea literarã? Cum sunt relaţiile cu aceştia?
- Numai în pomul plin cu fructe se aruncã cu pietre. Nu-mi doresc sã am duşmani. Bãnuiesc cã-i am, dar niciodatã nu m-au interesat duşmanii. Eu nu trãiesc pentru ei şi refuz sã mã gândesc la ei. Nu sunt un om care sã lucreze doar la armurile cu care se îmbracã. Cel mai mare duşman al nostru este compromisul. Pactul cu Diavolul. Fie acesta cenzura, slugãrnicia pe lângã dictatori mai vechi şi mai noi, obedienţã faţã de putere, reverenţã în faţa celor trecãtoare.
- Comparativ cu Statele Unite, unde staţi din 1999, ce aveţi de reproşat lumii literare româneşti?
- Reproşul nu este şi nu va fi modul meu de a mã situa faţã de culturã şi literaturã. Simţul de observaţie, spiritul critic, viziunea legatã de proiecte şi destine sunt mai importante. Nu-mi plac ţuţerii ce sfãtuiesc sau reproşeazã celor aflaţi în joc, pe cale sã-l piardã sau sã câştige. Am mulţi prieteni scriitori în toate generaţiile. Le-am scos peste 250 de volume ca editor privat. Mã şocheazã lipsa de solidaritate şi generozitate a confraţilor mei, unii faţã de ceilalţi, lipsa de mizã a proiectelor, lipsa de forţã şi de profunzime în a se situa în lumea valorilor. Prea mulţi cred cã afirmarea de sine este un pustiu din care pot fi excluse ["rase"] oazele celorlalţi. Nu agreez provincialismul care decreteazã colocvii, simpozioane şi festivaluri zonale drept internaţionale, dacã participanţii nu au o carte de vizitã internaţionalã. "Poesis" face excepţie. Mai sunt, poate, şi alte excepţii în care eticheta acoperã conţinutul din sticlã. Aceastã viaţã sub formã de ţarc, în care trei-patru poeţi trãiesc şi se desfãşoarã în cadrul unui grup, care are şi criticul şi editura lui, care aruncã cu pietre în ţarcurile celelalte, nu este idealul meu. Existã un soi de fragmentare şi atomizare a lumii literare, parcelatã sub semnul unei "concurenţe", pe care mulţi o înţeleg foarte greşit. În artã, concurenţa fãcutã în acest mod nu are nici o semnificaţie. Duce la o înfundãturã. E îngrozitor sã trãieşti cu un orizont meschin în faţa ochilor. Discriminãrile sunt penibile, nu doar dovezi de politici incorecte. Apoi, nu înţeleg lipsa de civilizaţie, vedetismul, demonul demolãrilor, bârfa, zvonistica înlocuind informaţia la surse. Vânãtoarea bãtrânilor şi a modelelor este fãcutã cu o cruzime mediocrã, care câştigã teren nu doar în tribunale, unde copiii obţin sentinţe de evacuare împotriva pãrinţilor, dar şi în istoriile literare şi cursurile universitare, unde sumarul se reduce la cei de un leat. Între dictaturã şi autoritatea şi demnitatea modelelor nu se poate pune semnul egal. Ura, invidia, orizontul redus la capra vecinului. Puterea de a spune "mulţumesc" şi iubirea faţã de celãlalt sunt esenţiale în culturã şi nu pot fi înlocuite de armate de fii rãtãcitori.
- Cum vi se pare poezia româneascã de azi?
- Slavã Domnului cã am atâtea cãrţi bune şi atâţia poeţi buni şi mari, pe care îi citesc şi recitesc. Mã deranjeazã, însã, enorm un singur aspect: punerea la acelaşi nivel a poeziei şi a non poeziei. Nu existã o separare a grâului de neghinã. În diverse înşiruiri sunt puşi alãturi poeţii semnificativi, poeţii de duzinã sau "masa de manevrã" şi chiar cei care nu sunt deloc poeţi. "Bãieţii de cartier" ai poeziei înţeleasã ca o emisiune "Big Brother". Nu reproşez nimic poeziei, indiferent în ce stil ar fi scrisã ea, cu rimã sau nu, apocalipticã la modul cel mai sumbru sau paradisiacã în revelaţie. Nu am prejudecãţi şi reţete în legãturã cu doza de ironie, dramã, senzualitate, contemplaţie ori meridian geografic. Trebuie sã mi se impunã, cu forţa inconfundabilului, universul constituit al poetului. În cãrţile tinerilor caut universuri individuale, articulate, emblematice. Caut miracolul universalului şi neasemãnãrii cu celãlalt. Singurãtatea vocii. Poezia nu este un cor de tineri, de copii sau de bãtrâni, nici un cor de femei ["feministe"].
- În ce relaţii sunteţi cu Uniunea Scriitorilor din România?
- Civilizate. Profesionale. Prieteneşti. Faptul cã Uniunea s-a schimbat mult din punct de vedere al concepţiei manageriale este un lucru pozitiv. Existã colocvii interesante cu românii din strãinãtate şi cu traducãtorii. Apoi, este bine cã se ocupã de starea socialã a scriitorilor. Nemulţumirile mele sunt legate de modul în care sunt concepute şi oferite premiile literare. Am luat premiile Uniunii, ale Asociaţiei din Bucureşti. Personal, am avut şocul sã fiu nominalizatã anul trecut la premiul naţional de poezie cu unanimitate de voturi şi sã mã trezesc scoasã din cursã, în momentul decernãrii, şi eu şi celãlalt poet care primise multe voturi la nominalizare, Ion Mircea. Toatã lumea spunea cã volumele noastre de poezie sunt cele mai bune şi totuşi ele au fost "sãrite" de acelaşi juriu. Care au fost criteriile de acordare a respectivelor premii?? Absenţa mea din ţarã nu mi-a fost favorabilã. Faptul cã am mai luat premiu nu a înclinat în favoarea mea. Am înţeles apoi cã, la "Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti" au fost tãiaţi de pe lista candidaturilor scriitorii care trãiesc în strãinãtate. Dacã vom perpetua în România aceastã împãrţire a scriitorilor, în funcţie de rezidenţã, nu cred cã mai putem crede cã anul 1989 a existat şi cã el a produs o schimbare.
- Dupã ce criterii credeţi cã se acordã aceste premii?
- Premiile s-au acordat de când lumea, şi în perioade de mare emulaţie şi libertate, şi în perioade mai critice, dar şi de tranziţie, pe solidaritatea şi prieteniile dintre un scriitor şi un grup. Existã criterii obiective care amestecã valoarea unei cãrţi, realã sau parţialã, cu criterii subiective: un scriitor a divorţat anul acesta, n-a mai luat premiu de mult timp etc. Apoi sunt obligaţii vechi care trebuie plãtite. Å¢in minte cã, fiind şi eu membrã în juriul USR, se vehicula despre o poetã importantã, la un moment dat, cã trebuie sã-şi termine bucãtãria de amenajat şi, deci, trebuie ajutatã cu un premiu, pentru cã are nevoie de bani. Cartea era bunã dar, în loc de un laudatio al ei auzeam argumente din afara literaturii. M-am luptat altãdatã alãturi de Gabriela Adameşteanu ca sã ia premiu Ion Negoiţescu, neagreat pe motiv cã este bine merci la München. Premiile nu vor fi niciodatã total obiective sau subiective. Când le primim noi, le considerãm obiective, când ne ocolesc, le socotim nedrepte, subiective. Sã nu ne facem iluzii de nici o parte. Toate aceste poziţii obiective şi subiectivitãţi acumulate în timp acrediteazã sau discrediteazã premiile. Cred cã ar trebui un statut mai credibil al premiilor în România. Dacã eu aduc sponsorul, ce valoare poate avea premiul primit?
- La ce lucraţi în prezent?
- La o carte cu mai mulţi autori, între care şi eu, despre restaurarea "Ansamblului de la Târgu-Jiu" realizat de Brâncuşi. Cartea o voi scoate la New Zork sub egida "World Monument Found". Am discutat cu toţi şefii de proiect implicaţi în restaurarea "Coloanei Infinitului". Sunt mii de pagini care desfãşoarã proiecte şi schiţe pentru fiecare centimentru pãtrat al "Coloanei", "Porţii Sãrutului" şi "Mesei Tãcerii". Apoi, la un volum de versuri care conţine peste 80 de poezii din `86-`87, care nu au mai fost publicate. Am un titlu provizoriu, "Caietul sãrac". Va apãrea în România, dar se traduce şi în englezã şi în italianã şi în spaniolã. La New-York va apãrea un volum numit "Casa de sticlã", iar în Italia trebuie sã intre în librãrii, cât de curând, cartea "Casa de piatrã", care porneşte chiar de la urarea fãcutã mirilor, urare foarte apreciatã de italieni. Mari constructori şi mari sentimentali. Pentru ei "casa de piatrã" este o bijuterie de limbaj, o metaforã cu o încãrcãturã esteticã şi moralã desãvârşitã. Am scris enorm în ultimii ani. În cea mai concurenţialã şi pragmaticã dintre lumi, am redescoperit poezia mare la ea acasã. Când poezia mare este la ea acasã, într-o anume ţarã, şi valorile şi oamenii sunt acasã.
