Panait Istrati - Între datorie moralã şi sursã de existenţã
-publicistica, o dominantã a scrisului istratian-
- I -
Dincolo de aceste douã coordonate fundamentale care au contribuit la construirea edificiului literar de care beneficiem astãzi, consider importantã sublinierea aspectului de autoinstruire şi completare în plan spiritual şi intelectual ale omului Istrati.
O imagine polisemanticã ni se dezvãluie în scrisoarea lui Istrati cãtre Romain Rolland, din 20 august 1919, şi anume momentul întâlnirii cu viitorul sãu prieten Mihail Mihailovici Kazanski. Întâlnirea din brutãria "prãpãditã, murdarã şi slinoasã" avea sã-i ofere mai târziu o prietenie plinã de peripeţii, dar şi o viaţã conturatã în spiritul vagabondajului. Mihail avea sã fie cãlãuza unui spirit care urma sã se trezeascã din amorţealã.
"Pe gulerul hainei sale, doi pãduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzeascã." Ce bizar! Ce ciudatã imagine, incredibil de asemãnãtoare cu aceea care urma sã se contureze. Panait Istrati, "hamalul socialist din portul Brãilei¹", nãscut şi crescut într-o societate mizerã, într-un spaţiu închis avea sã devinã dezrãdãcinatul vagabond al lumii, purtãtor al treselor intelectualitãţii franţuzeşti.
Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trãit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fãrã perspective. Om al instinctului, considerã soarta parte integratã în inima fiecãruia. "Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastrã. Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastrã, cãreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rãu. Unde mã va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea sã fiu de folos omenirii acesteia care suferã, din vina ei, datoritã egoismului ei. Dar gândul meu se îneacã în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi total nefericit dacã, chiar dacã aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit sã trãiesc cãlcându-mi pe suflet²..."
Fãrã a cãlca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.
Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie socialã cu a lui, nu-şi refuzã nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferã spaţiul şi clipa. Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulãrilor, al indeciziilor, ci omul care trãieşte momentul indiferent de conjuncturã: "sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate cã oamenii stimabili nu contenesc sã mã felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, sã urc pe o schelã de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fãrã ca tovarãşii mei de lucru sã se îndoiascã de dubla mea piele³."
De ce datorie moralã?
Deşi ar putea sã sune retoricã întrebarea, sunt douã aspecte ale acestei datorii morale, ca feţele aceleiaşi monede. Primul aspect este legat de nedreptatea sãvârşitã voluntar de politic asupra societãţii sugrumate, alãturi de care şi pentru care Panait Istrati luptã dorindu-se a fi ceasul deşteptãtor al masei amorţite. Al doilea aspect este datoria moralã faţã de "glasul de la Villeneuveâ´", care l-a impresionat pe Istrati "cu accentul sãu deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimã, iar lenea o ruşineâµ."
Tematica publicisticii lui Panait Istrati (scurt fragment)
"Aşa mi-a fost mie dat, sã mã întorc cu faţa cãtre toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai ca conştiinţa mea sã nu-mi spunã vreodatã cã aş fi refuzat, de-a lungul vieţii mele, sã-mi plec urechea spre orice glas de deznãdejde ar fi venit şi din orice direcţie l-ar fi adus vântul. E inutil sã adaog cã la mine conştiinţa e inima. Adicã ceva cald. Poate prea cald."â¶
Fie cã acest strigãt de deznãdejde se regãseşte în articole de esenţã politicã sau economico-socialã, în evocãri, figura centralã rãmâne omul. Omul, destinatar, colecţionar fãrã voie al tuturor nedreptãţilor care se rãsfrâng asupra lui.
Iar el, Istrati, cu conştiinţa febrilã, asemeni inimii lui s-a dedicat scrisului sperând cu o naivitate dezarmantã în "ceva mai bun, mai omenesc."
Cãci "nu e oare mai demn, mai sãnãtos sufleteşte, sã lupţi pentru un drept, decât sã pleci capul în faţa tâlharului atotputernic ieşit din urna electoralã, dându-i astfel sã înţeleagã cã dreptul tãu la viaţã ar fi discutabil? "â·
Spiritualitate şi culturã
"Una din condiţiile de cãpetenie pentru ca arta sã aibã putere moralizatoare şi educatoare...este moralitatea artistului însuşi, înãlţimea moralã, intelectualã, idealã la care a ajuns el", spunea C.D. Gherea.
Nu putem sã afirmãm noi care este gradul intelectual al scriitorului, cum nu putem, de altfel, sã ştim mãsura moralitãţii lui. Dar, ştim cã a dat opere care, "în negura vremii" se vor vedea alãturi de creaţiile definitorii ale marilor scriitori români.
Tind sã cred cã nu doar câţiva, printre care mã numãr, cred în existenţa peste veacuri a operei istratiene. Cu cât deschid mai multe porţi ale cãrţilor scrise de el, cu cât pãtrund mai mult în tainele creaţiei lui, cu atât descopãr â€" spre surprinderea mea â€" parfumul limbii române pe straie frantuzeşti .
Dacã nu s-a apucat mai devreme de scris, motivul este, probabil, chiar cel afirmat în "reflecţiile" sale "din orele de singurãtate": teama de mediocritate. Dar, iatã cã vine perioada anului 1932, an care va ocupa un loc semnificativ în monografiile despre viaţa şi opera istratianã, prin conferinţa "Artele şi umanitatea de azi", cu care Panait Istrati organizase un turneu la Viena şi apoi în oraşele din Germania.
Propunându-şi o "confruntare sub semnul romantismului, a artei şi a secolului sãu" â¸, prin "Artele şi umanitatea de azi" se contura ideea conform cãreia "viaţa spuiritualã, cu nenumãratele ei feţe este aceea care ne dominã existenţa. De la idolatria cea mai stupidã, pânã la credinţele cele mai înalte, totul este spirit între oameni; aceastã viaţã spiritualã e aceea care pluteşte izolatã, pe deasupra timpului, în ciuda nãruirii atâtor civilizaţii".
Revista francezã La Liberte avea sã aprecieze discursul acestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un comentariu cu titlul "Cuvinte amare şi juste", în care afirma cã tema abordatã este "o palmã datã epocii noastre, care ne învioreazã obrazul". O altã publicaţie, L`echo d`Oran (7 august 1932) reţine din mesajul lui Panait Istrati cã "arta nu trebuie sã slujeascã, în principal, decât luptei pentru eradicarea suferinţelor din lume. Ea nu-i un scop, ci un mijloc".â¹
"N-aş putea explica de ce totdeauna am conceput frumuseţile ca nişte divinitãţi menite sã facã pe om mai bun, sã civilizeze lumea. De asemenea, niciodatã n-a sãlãşluit în cugetul meu ideea de artã pentru artã sau artã pentru nimic", spunea la un moment dat Istrati. Mergând pe ideea cã arta este cea care clãdeşte moral prin metode cultural-educative, Panait Istrati, cu aparatul sãu critic, nu poate sã nu facã referire la capitularea "artelor şi artiştilor, deveniţi instrumentele în mâinile dictatorilor din epocã, în schimbul unei cât mai confortabile stãri materiale".¹â°
În cuprinsul acestui manifest de credinţã Panait Istrati scoate în evidenţã "arta pentru nimic" schiţând sumar, dar concis şi adevãrat imaginea creatorilor ei împãrţiţi în douã mari categorii, "artistul turnului de fildeş" şi "artistul revoluţionar": "Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adicã inima lor. Artistul revoluţionar nu poate înãlţa imnuri frumuseţii în mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivã de sensibil faţã de nedreptate sau frumos, cetãţean al lumii, frate al celor asupriţi şi, în aceeaşi mãsurã, artist. Artistul revoluţionar are, pe deasupra, simţul responsabilitãţii, la care-l obligã morala talentului şi a inteligenţei".
Pentru a sublinia şi mai intens rolul creatorului desãvârşit şi dezinteresat de “laudele†care l-ar putea "mâhni peste mãsurã", Panait Istrati, în eseul-manifest Ceva mai bun, mai omenesc are o concepţie statornicã şi viguroasã conform cãreia "când religiile se nãruie şi când toate doctrinele sociale se dovedesc neputincioase, singur artistul, preot al frumosului etern, mai poate reclama dreptul la direcţia moralã a umanitãţii". Şi, cum o direcţie moralã adevãratã se poate trasa doar cu ajutorul artei adevãrate, lui Panait Istrati nu-i rãmânea decât speranţa în izbânda artei "care cuprinde mai multã dragoste, mai multã puritate şi sinceritate", ea fiind "singura care nu ne înşealã niciodatã".
Bibliografie:
1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.12;
2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32;
3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168;
4. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastrã, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p.19;
5. Idem;
6. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastrã, articolul “Scrisoare deschisã cãtre dreaptaâ€, Ed. Delta Press, Cluj, 1992;
7. Panait Istrati, Amintiri, evocãri, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.311;
8. Alexandru Oprea, op. cit., p.282;
9. Panait Istrati, Amintiri, evocãri, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.489;
10. Idem, p.489;
material realizat de Gabriel Dragnea - din volumul în lucru, "Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptãţit"
