interviu cu scriitorul şi profesorul Romul Munteanu
(18 martie 1926 â€" 17 martie 2011)
Dialogul ce urmeazã a fost realizat cu prilejul sãrbãtoririi profesorului Romul Munteanu, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, manifestare organizatã de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Fundaţia Culturala Libra; lansarea volumului sau de memorii "Viaţa în ceaţã sau Cantecul lebedei", în Rotonda MNLR. Profesorul şi scriitorul Romul Munteanu este autorul unei bibliografii impresionante, care include titluri fundamentale ale culturii româneşti şi universale: Contribuţia Şcolii ardelene la culturalizarea maselor, Noul roman francez, Farsa tragicã, Profiluri literare, Metamorfozele criticii europene moderne, Lecturi şi sisteme, Cultura europeanã în epoca luminilor, Clasicism şi baroc în cultura europeanã din secolul al XVII-lea, Introducere în literatura europeanã modernã, Şcoala ardeleanã, Iluminism şi romantism european. Pe parcursul unei remarcabile cariere, Romul Munteanu a primit o serie de premii şi distincţii naţionale şi internaţionale: "Premiul Uniunii Scriitorilor" în 1971, 1972, 1976, "Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti" în 1979 şi 1996, "Premiul Menelaos Ludemis"- Atena, 1980, "Premiul Revistei Flacara pentru criticã" în 1987, "Ordinul Steaua României în grad de cavaler" în 2005, "Palmes Academiques", acordat de Ministere de L'Education Nationale (Franţa), Chevalier des Arts et des Lettres.
- Domnule profesor Romul Munteanu, v-am vãzut la aceastã aniversare cu lacrimi în ochi. Ce vã spune inima în acest moment?
- Sunt emoţii fireşti ale vârstei, deşi, când am plecat de-acasã credeam cã la vârsta mea n-o sã mai am asemenea emoţii. Iatã, însã, cã sunt copleşit de toate cele spuse de cei din jur. Copleşit de propriile amintiri şi evocãrile altora. Am fost profund impresionat. Şi m-am bucurat cã la aceastã întâlnire au venit mulţi oameni în vârstã, mai apropiaţi de etatea mea, decât tinerii care mulţi îmi sunt strãini şi care mã cunosc mai puţin.
- Ce înseamnã pentru dumneavoastrã acestã carte, "Viaţa în ceaţã sau Cantecul lebedei"?
- Este doar una dintre cãrţile mele. Încurajat de primul volum de memorii, am continuat. Am scris acest volum în care pedalez pe etapele pierderii vederii, acestei tragedii despre care scriu fãrã sã mã lamentez fiindcã, o loviturã a soartei nu dã dreptul la lamentare. Mai degrabã la necesitatea redresãrii şi la capacitatea de a regãsi în mine o altã forţã prin care sã merg înainte. Şi toate aceste elemente converg în aceastã carte în care am vorbit despre orbire dar şi despre lecturile pe care mi le fac alţii, de bucuria conversaţiei, de plãcerea de a vorbii cu prietenii â€" ce e drept, din ce în ce mai puţini şi mai rari în casa mea.
- Aţi fost "acuzat" cã sunteţi un om singur. De ce?
- Eu m-am numit un om singur. Poate, într-un fel şi pentru considerentul cã îmi place singurãtatea. Acum chiar mã complac în cadrul ei, dar, la singurãtate cred cã am ajuns prin pierderea vederii, nemaiputând sã circul nici pânã la colţul strãzii. Fãrã însoţitor, m-am retras în obscura mea camerã, copleşitã de pereţii aceia încãrcaţi de cãrţile pe care nu le mai pot citi şi pe care mi le citesc alţii. Stau acolo şi meditez iar, când una dintre tinerele foste eleve ale soţiei mele vine la noi şi scrie, îi dictez în continuare memoriile şi articolele pe care le am de scris. Aceasta a rãmas singura mea posibilitate de comunicare cu hârtia. Şi mã gândesc, poate, dacã voi continua scrierea acestor memorii, în funcţie de succesul pe care-l va avea volumul al doilea, pe care l-am lansat astãzi aici.
- Care a fost cea mai mare bucurie, dar şi cea mai mare tristeţe ale vieţii dumneavoastrã?
- Nu ştiu dacã am avut o bucurie foarte mare în viaţã. Au fost bucurii egale, au fost mai multe. Bucuria de a fi editor şi de a publica scrierile altora, dar şi pe ale mele. Tristeţea mare a fost momentul acela când am fost îndepãrtat de la "Editura Univers", considerat prea bãtrân. A fost adus altcineva în locul meu, când cred cã mi s-a dat, astfel, lovitura esenţialã şi, poate atunci, din cauza şocului e posibil sã fii început sã îmi pierd vederea.
- Fãrã a vã mai reţine, lãsându-vã sã vã bucuraţi de prezenţa celor care vã vor solicita autografe...ce-şi doreşte profesorul, criticul şi istoricul literar Romul Munteanu, acum, la 80 de ani?
- Nu mai am multe dorinţe. Mai vreau sã rãmânã câţiva prieteni în jurul meu, prieteni fideli, cu care sã mai vorbesc din când în când. Îmi mai doresc ca aceastã tânãrã, care-mi scrie lucrãrile, sã nu-şi piardã rãbdarea. Pentru cã acum scriu greu, iar uneori, când are timp şi vine la mine nu am eu dispoziţia de a scrie. Şi trebuie sã se acomodeze la starea mea sufleteascã. Trebuie sã îmi continui memoriile şi sã termin â€" ceea ce nu am spus astãzi aici â€" volumul al optulea din "Jurnalul de cãrţi", din care nu am scris decât o micã parte. Şi, peste vreo doi ani intenţionez sã-l public, dacã voi ajunge sã-l termin. Îmi închipui cã acesta este vârsta la care voi apãrea pentru ultima datã în faţa dumneavoastrã, nu pentru cã aş vrea sã sfârşesc zilele imediat ci, pentru cã eu consider cã nu mai este decent sã mai apar în public la o aşa vârstã târzie. Cred cã va fi ultima noastrã întâlnire de acest gen, ca om de litere şi ca profesor pensionar.
- Aveţi o viaţã întreagã dedicatã paginilor de carte. Aţi trãit lângã ele şi v-aţi format intelectual cu ajutorul lor.
- Am ieşit foarte rar în public şi m-am consacrat scrisului. În primul rând memoriilor. De ce memorii şi nu continuarea "Jurnalelor de cãrţi", din care mai am doar un singur volum şi care este pe jumãtate scris? Pentru cã ele înfãţişeazã viaţa mea în modul cel mai autentic. Aşa cum am scris într-unul din volume, nu m-am înãlţat nici pe mine, nici pe alţii. Dar mai mult pe mine decât pe alţii. Şi socotesc cã aşa este drept. Poate, în legãturã cu alţii puteam sã greşesc mai mult dar, cu mine aveam dreptul s-o fac şi puteam sã mã iert dacã greşeam. Mi-am conceput viaţa din tinereţe ca un iubitor de cãrţi. Mi-a plãcut sã citesc dintotdeauna, aşa cum mi-a plãcut sã scriu. Am scris mult. N-a fost un timp irosit, a fost un timp de exerciţiu.
