interviu cu criticul, eseistul şi teoreticianul Mircea Martin
(n. 12 aprilie 1940)
Director al Editurii Univers în perioada 1990-2001 şi editor al Revistei "Cuvântul" a publicat peste 1000 de articole şi studii în revistele şi ziarele culturale româneşti: "România literarã", "Contemporanul", "Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires", Revista "22" etc. În anii 1969, 1974 şi 1981 i-a fost decernat "Premiul pentru criticã literarã al Uniunii Scriitorilor din România", iar în 2003 a fost distins de cãtre Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea Sudului pentru promovarea culturii şi literaturii braziliene, devenind Comandor al Ştiinţelor şi al Literelor.
- Cine se mai ocupã, dar la modul avizat şi obiectiv de recomandarea cãrţilor publicului larg? Înainte exista o stricteţe venitã din adevãratul profesionalism. Acum se nasc prefeţe pentru cãrţi scrise pe genunchi, care ajung doar în bibliotecile prietenilor şi vecinilor de bloc...sau poate sunt prefaţate, pozitiv recenzate dintr-o obligaţie ascunsã sau afinitate personalã.
- Da, s-a vorbit despre o crizã a criticii şi în primul rând a criticii de întâmpinare, este adevãrat, dar parţial. Pentru cã, ceea ce lipseşte cred cã e, nu competenţa, ci miza. Literatura, în primul rând, în consecinţã comentariul, critica ei, exegeza ei avea o mizã infinit mai mare în vechiul regim. Acum, în condiţii de libertate, în care existã o ofertã multiplã pentru marele public, interesul lui mergând spre alte domenii, alte atracţii era şi firesc ca preocuparea pentru aceastã operaţiune de interpretare şi mai ales de clasare a valorilor literare sã scadã.
- De ce este mai greu acum? Odatã cu instaurarea pe piaţã a literaturii comerciale, de consum, am şi instrumentele mult mai exacte pentru a scoate în evidenţã falsa literaturã. În trecut, bineînţeles, valoarea â€" aşa cum o recunoaştem astãzi â€" şi pe care, de multe ori o luãm ca exemplu de scriiturã se nãştea sub presiunea anumitor embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea vorbim de marile valori şi datoritã limitelor impuse.
- Evident...limitele impuse fãceau ca interesul sã fie extrem de puternic, de mare pentru ceea ce scãpa din curţile cenzurii. Atunci, chiar şi acele jumãtãţi de adevãr, care reuşeau sã fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poţi sã spui adevãrul întreg, ba chiar şi contrariul lui şi ecoul este mic. Din pãcate asistã la despãrţirea dintre publicul mare, publicul larg şi cartea în sine.
- Care ar fi motivele?
- Unul este cel material şi, în al doilea rând â€" sau, poate chiar în primul rând este vorba despre formaţia omului. În sensul cã generaţiile vechi au fost crescute în cultul cãrţii. Generaţiile noi fac din, n-aş spune dispreţ, din indiferenţa faţã de carte un titlu, dacã nu de glorie, mãcar de specificitate. Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi sã nu citeascã, sã navigheze doar pe internet. Preferã sã se mulţumeascã doar cu ceea ce oferã acest tip de instrument.
- Cum aţi descrie acet tip de public? Totuşi, vorbim despre o ignoranţã asumatã.
- E un fel de ignoranţã. N-aş spune cã este chiar ignoranţã, pentru cã tinerii aceştia ştiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le ştim. Dar ei le aflã pe aceste cãi. A spune cã ei sunt ignoranţi, în comparaţie cu noi înseamnã a nega uriaşul progres tehnologic care s-a produs între timp şi la care ei sunt racordaţi. În vreme ce noi, fireşte, am pierdut pasul. Ideal ar fi, totuşi, ca aceşti tineri sã înţeleagã cât de importantã este cartea. Cã informaţia pe care o dã cartea e de neînlocuit. Când spun informaţie înţeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei cãrţi este altceva decât navigarea acesteia pe internet. A sta singur cu cartea presupune un alt tip de izolare şi de reflecţie.
- Atunci cum i-aţi descrie pe cei din generaţia tânãrã despre care vorbim?
- Din acest punct de vedere, al culturii cãrţii, eu cred cã ei sunt nişte frustraţi inconştienţi şi foarte volubili, satisfãcuţi.
- Cred cã ei au un astfel de comportament faţã de carte şi faţã de relaţia cu cartea, aşa cum era înainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai cã este desuet, dar şi incompatibil cu modul lor de a fi, atâta timp cât au la dispoziţie alternative discutabile din punct de vedere formativ.
- Da, însã marele avantaj al unei epoci în care am intrat este tocmai acesta, care dã libertatea de a alege. Cum, într-adevãr, fiecare este liber sã aleagã, prin urmare, alegerile sunt cu adevãrat edificatoare.
- Oare nu este cu adevãrat edificator faptul cã tot mai mulţi dau credit unor alternative, multe dintre ele nocive în procesul de formare intelectualã? Despre ce fel de evoluţie vorbim?
- Mã tem sã dau aici judecãţi de valoare, pentru cã ele pot fi, inevitabil, subiective şi, într-un fel, predeterminate de propria mea condiţie. Nu putem spune cã toate alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste atracţii, cu toate aceste oferte, cât loc le dã fiecãreia, cum le integreazã în propriul spirit, în propria conduitã de viaţã.
- Revenind la carte şi la editarea acesteia. Cum vedeţi avalanşa acesta de titluri publicate? Cum putem face diferenţa dintre o carte bunã şi una proastã?
- E o caracteristicã a ultimilor ani, aceastã multiplicare a ofertei. Apar enorm de multe titluri, în comparaţie cu ce se întâmpla înainte şi, bineînţeles cã tirajul acestor cãrţi este foarte redus. Publicul are acum mari dificultãţi în alegerea unei cãrţi bune, este adevãrat. Mã tem cã foarte puţini îşi mai îngãduie sã cumpere reviste care sã-i orienteze. Şi intervine o altã problemã: aspectul material al situaţiei. Presiunile cotidianului sunt atât de mari, încât oamenii renunţã la ce este mai facultativ. Nu poţi renunţa nici la mâncare şi nici la plata întreţinerii de la bloc, dar nici la cãrţile necesare unei profesii sau alta, dar, în schimb, poţi renunţa la beletristicã, de exemplu.
- Menţionaţi, vã rog, câteva titluri pe care le-aţi recomanda cititorilor de carte bunã?
- M-au impresionat douã cãrţi apãrute la Polirom, una a lui Andrei Makine, "Testamentul francez", o carte remarcabilã, dar acum am descoperit o altã carte a lui, "Le Crime d`Olga Alberina", pe care eu o consider magistralã din foarte multe puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri de Montherland, care, iarãşi, are un text sfâşietor, care conţine o mãrturie universal care ne cuprinde pe toţi cei care am trãit sub un Stalinism mai mult sau mai puţin atenuat. Cam astea ar fi acum, la o primã analizã a lucrãrilor parcurse recent, cãrţile pe care le-aş recomanda în vederea lecturii.
- Referindu-ne la Uniunea Scriitorilor din România, mulţi spun cã nu mai este ce a fost. Cum aţi analiza diferenţele dintre Uniunea Scriitorilor de azi şi cea de ieri, cea regretatã, aproape uitatã?
- Depinde şi cine spune acest lucru, dar este aici şi un sâmbure de adevãr pentru cã, ne întoarcem la rãspunsul meu de la una dintre întrebãrile anterioare. Nici literature însãşi nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de mizã. Înainte de 1989, Uniunea Scriitorilor a fost un fel de mic stat în stat. A reuşit sã-şi menţinã o anumitã autonomie chiar în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Cuvântul scriitorilor reprezentativi, dicuţiile care aveau loc în şedinţele de consiliu aveau un asemenea ecou, deşi ele nu se popularizau sau mediatizau în niciun fel. Dar ecoul acesta rãzbãtea în public cu o asemenea forţã încât "Cabinetul 2" a şi interzis sã se mai ţinã vreo şedinţã la Uniunea Scriitorilor. Asta aratã, iarãşi, ce mizã mare era.
- Dar din punct de vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Mã refer, nu doar la avantaje financiare, dar şi la casele de creaţie care existau pentru scriitorii cunoscuţi ai vremii etc.
- Acestea existã şi acum numai cã implicã nişte costuri mult mai mari, adaptate la noile condiţii.
- Dar mai are Uniunea Scriitorilor aceeaşi valoare ca înainte de 1989?
- Nu, evident cã nu. Pentru scriitorii adevãraţi este o formã de solidaritate, de care eu cred cã, încã, mai au nevoie. Pentru numeroşii veleitari care adunã broşuri şi plachete, ca sã se vadã intraţi acolo este o chestiune de vanitate.
- Cine este scriitorul adevãrat?
- Acela care a dovedit cã poate rãmâne fidel sie însuşi. Încercând sã mã apropii de o definiţie aproximativã, scriitorul adevãrat este acela care a reuşit sã rãmânã fidel talentului sãu.
- Daţi-ne un exemplu de un astfel de scriitor din istoria literaturii române, nu din actualitatea literarã, ca sã nu se supere nimeni cã nu a fost şi el nominalizat.
- Nu poţi sã nu-l pomeneşti pe Eminescu, înainte de el Nicolae Bãlcescu, apoi Lucian Blaga, Fundoianu, care are un destin exemplar, deşi puţin cunoscut la noi…
- Cum a fost primit de-a lungul vremii actul dumneavoastrã critic â€" de altfel destul de riguros şi complex vizavi de o lucrare şi cum priviţi idea de criticã, în general?
- N-aş vrea sã mã întorc în tinereţe, în perioada când scriam cronicã literarã. Mi s-a întâmplat, relativ recent, sã fiu invitat sã lansez anumite cãrţi, de cãtre anumiţi autori. Eu vreau sã spun ceea ce cred despre respectivele cãrţi, sã spun ceea ce îmi place, dar şi ce îmi place, evident, dar neîntreţinând â€" cum se obişnuieşte la noi â€" o atmosferã festivã. Ori, eu am o concepţie diferitã. Fãcând o observaţie criticã, spunând o anumitã nemulţumire e un fel de a verifica şi chiar de a susţine viabilitatea unui scriitor, de a dovedi cã el e viu, cã mai are ceva de spus, dincolo de litera acelei cãrţi la a cãrei lansare participã. Avorbi numai elogios şi a avea grijã sã vorbeşti numai elogios mi se pare un fel de eşec. Acest tip de intervenţie, acest tip de comentariu n-a fost înţeles, uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat sã particip la lansarea cãrţilor lor. Şi unii s-au supãrat pe mine. Dar, asta e. Poate cã, în felul acesta, sper sã se fi aflat cã eu nu am o concepţie festivistã despre lansãri.
- Iar percepţia valoricã a acestor lansãri, din punct de vedere al presei care oglindeşte evenimentul în sine este una falsã. Cum vedeţi presa momentului, jurnaliştii?
- Din pãcate şi acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretenţii le reproşez o lipsã de seriozitate. Nu prin temele pe care le abordeazã, nici mãcar prin limbaj, care este de multe ori trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe c are le prezintã este o privire neserioasã. Nu reuşesc sã distingã ce este important, nu au o prioritate care trebuie sã fie a judecãţii lor. Dacã ar fi vorba despre o presã de scandal, atunci aş înţelege, dar, dacã vorbim de o presã, sã zic aşa, normalã, dar care mai are uneori şi pretenţii cultural, atunci, mi se pare aberant. Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul, intimitatea persoanei. Interesul merge strict pe spectaculosul de moment, superficial al situaţiei. În felul acesta am ajuns sã pomenim cã existã acest gust al epocii pentru aşa ceva.
- Gustul acesta al epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu vã transformã pe dumneavoastrã, care faceţi parte dintr-o altã generaţie, într-un personaj desuet?
- Fãrã îndoialã cã da. Dar trebuie sã îţi asumi aceastã situaţie, nu înainte de a încerca sã înţelegi ce-i mânã pe ei sã aleagã acest drum şi de ce.
- Cenaclul Universitas…
- A fost o mare bucurie. Privind în urmã la acei ani, la acele seri petrecute într-o încãpere mohorâtã şi friguroasã, îmi dau seama cã a fost o perioadã fericitã. Însuşi contactul acela cu o poezie care era vie şi care se fãcea sub ochii mei a însemnat mult pentru mine. Se împlinesc anul acesta, în 2003, 20 de ani de când am înfiinţat cenaclul acela, astfel cã lucrez la o carte care se va numi chiar "Universitas â€" A fost odatã un cenaclu…"
- Mai credeţi în eficienţa cenaclului?
- Nu mai poate fi aceeaşi ca înainte. Pentru foarte mulţi, cenaclul era singura formã de publicitate, singura şansã de a-şi publica poemele, cãrţile. Acum se pot scoate cu ajutorul unui sponsor, a unei relaţii…
- Cenaclul a fost o rampã de lansare?
- Nu, era o formã de supravieţuire artisticã, în sensul cel mai strict al cuvântului. Asta a fost. A fost o şansã pe care tinerii studenţi au avut-o de a se face cunoscuţi unii altora, de a se verifica în acest fel, de a auzi şi pãreri mai autorizate ale unor oameni mai experimentaţi decât ei şi, în felul acesta, de a nu-şi pierde încrederea. Pentru cã, de publicat, oricum nu puteau publica nimic. Pentru cei chinuiţi de talent era singurul loc unde se puteau exprima.
- Daţi-ne câteva nume de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format rândurile Cenaclului Universitas.
- Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Rãzvan Petrescu, Daniel Bãnulescu, Cãtãlin Å¢ârlea şi mulţi alţii.
- De ce aţi oprit existenţa acestui cenaclu?
- Am considerat cã, dupã 1989, nu-şi mai avea rostul. A fost hotãrârea noastrã spontanã. Dispãruse miza continuitãţii.
interviu realizat de Gabriel Dragnea în 2003 şi care va face parte din cartea în curs de apariţie, "27 DIALOGURI - Construcţii incomplete"
