Pe 16 aprilie s-au împlinit 80 de ani de când scriitorul şi gazetarul Panait Istrati a pãrãsit aceastã lume, care i-a oferit de-a lungul vieţii atât bucurii, dar şi tristeţi care i-au marcat existenţa lui de om şi persoanã creatoare.
Sunt mulţi care ştiu despre aplecarea mea asupra textelor literare şi publicistice ale lui Panait Istrati. Recunosc cã am intrat în contact cu opera lui destul de târziu, în 2002, momentul â€ţîntâlnirii†mele cu cel care avea sã devinã apropiatul lui Romain Rolland fiind rezultatul unei curiozitãţi nefructificatã, din pãcate, în timpul studiilor pre-universitare. Dar, câţiva ani mai târziu, aceastã curiozitate a prins, totuşi, rãdãcini. Profesorul meu din facultate, Arie Grunberg Matache, cãruia îi port un deosebit respect, a fost cel care m-a îndemnat sã îmi fac curaj pentru a-l cãuta, descoperi şi înţelege pe scriitorul brãilean. Dând curs îndemnului, cu o uşoarã teamã am început sã caut peste tot, sã descopãr, sã pãtrund în universul gândirii lui, un univers atât de natural şi profund, sincer şi tulburãtor. În scurt timp am simţit nevoia de a mi-l apropia tot mai mult, îl doream tot mai prezent în conştiinţa mea. Astfel cã, iatã, dupã mai bine de 10 ani, încã mã hrãnesc cu ceea ce a reuşit sã (ne) lase ca hranã spiritualã, atât de proaspãtã, atât de vie. Acum, mai mult decât oricând se aud ecourile gândurilor lui scrise cu atâta amãrãciune, revoltã şi cu sete de adevãr şi dreptate: â€ţDa! Lumea moare din toate pãrţile, de sus pânã jos. Totuşi, dacã e drept sã crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralitãţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului sãu. Ea este de iertat. Dar, cum sã ierţi pe cei care ies din sânul ei, se proclamã elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocã, strivesc, furã, violeazã, omoarã în tãcere†(Spovedanie pentru învinşi, Ed. Dacia, 1990, pag.31).
Cu trei zile înainte de împlinirea celor 80 de ani de la plecarea la cele veşnice, m-am dus la Cimitirul Bellu, la mormântul celui care a privit succesul din Franţa al Chirei Chiralina de pe schelele muncitoreşti, unde lucra pentru o recompensã de 32 de franci şi 50 de centime. Am fost la el în semn de respect şi preţuire. Pentru cã modelele reale, care au trasat cândva cãrãri, nu trebuie şi nu pot fi uitate. Sunt personalitãţi care au schiţat alei pentru paşii celor dornici sã le pãstreze şi sã le dezvolte. Din pãcate, toate aceste cãrãri şi poteci sunt bãtute mãrunt sau în grabã de oameni mânaţi de interese individuale minore, lipsite de substanţã, dar şi de interese majore ale anumitor grupuri politice, angajate în faţa strãinãtãţii sã dizolve ceea ce a mai rãmas de preţ acestei societãţi româneşti: identitatea ei culturalã şi istoricã.
Trist este cã sunt personalitãţi care nu îşi pot gãsi liniştea nici în mormânt. Una dintre acestea este şi Panait Istrati. Nu a fost de ajuns cã acesta a fost pus la zid şi pe nedrept executat moral, atât în faţa societãţii culturale din România, cât şi din strãinãtate. Nu au fost suficiente defãimãrile şi ameninţãrile cu moartea! Iatã cã şi acum, dupã 80 de ani de absenţã fizicã a celui care â€ţa pus în acord cuvintele cu faptele sale†(Jacques-Henri Levesque în publicaţia Orbes, Nr.1, 1933) dezinteresul , nesimţirea, indiferenţa, mitocãnia şi aroganţa clasei politice şi a celor puşi în funcţii publice sunt la fel de vii, caustice şi tot mai vizibil împãrţite în egalã mãsurã omului simplu, dar şi artistului, fie el decedat sau încã viu, â€ţpipãibil cu mânaâ€.
Odatã ajuns la locul odihnei trupeşti a scriitorului Istrati am observat cu stupoare, atins în acelaşi timp de îngrijorare şi dezgust cã mormântul a fost vandalizat. Pe placa-monument este sculptat un citat din Panait Istrati: â€ţÎn negura vieţii, arta este singura noastrã luminã şi poate unica nãdejde de îndreptare. Am crezut totdeauna cã arta este în stare sã schimbe, în curgerea viacurilor, faţa urâtã a lumii. Din toate valorile numai ea cuprinde mai multã dragoste şi nu ne înşalã niciodatãâ€. Despre ce vorbeşte preferatul meu aici? Despre artã? Despre luminã, valoare şi dragoste, elemente care pot schimba faţa urâtã a lumii? Îmi este teamã cã pentru a putea schimba aceastã faţã urâtã a lumii trebuie sã existe toate acele aspecte enumerate mai sus. Consider cã, privind în ansamblu toate societãţile lumii, nu doar societatea româneascã, într-o proporţie covârşitoare nu se mai lasã ghidate de luminã, dragostea este expusã în pieţe publice, cronometratã, â€ţfin analizatã†şi clasificatã în Cartea Recordurilor ca sentiment de mare preţ purtând titlul â€ţCel mai lung sãrut al anuluiâ€. Despre valoare, credinţã, autenticitate şi talent ce am mai putea spune? Ele încã existã dar, din pãcate recunoscute doar pe bancnotele fiecãrei ţãri în parte. Ne bucurãm cã încã îi mai ţinem strânşi între degete pe un Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu, Caragiale sau Eminescu. Dar, din pãcate, nu pentru a le citi viaţa şi opera, ci pentru a negocia calitatea şi cantitatea mocirlei şi a gunoiului în care alegem cu bunã ştiinţã sã ne scãldãm.
Revenind la descrierea monumentului funerar, deasupra citatului inscripţionat în piatrã ar fi trebuit sã existe bustul scriitorului şi medalionul mamei sale, ambele fiind creaţii ale sculptoriţei Miliţa Petraşcu, ambele furate. În ideea în care toate aceste plãci, busturi şi medalioane sunt vândute pentru satisfacerea anumitor vicii sau poate chiar pentru achitarea unei facturi la luminã, nu m-ar mira dacã ar dispãrea medalioanele cu propriile chipuri de la mormintele lui Eminescu, Zaharia Stancu sau George Coşbuc.
Nu îmi rãmâne decât sã mã întreb un lucru: am putea oare sã refacem ceea ce se distruge, în condiţiile în care nu suntem în stare nici mãcar sã pãstrãm ce avem?
Despre evidenţierea şi promovarea tuturor acelora care au dat de-a lungul anilor plus valoare acestei Românii, acum înecatã în indiferenţã şi uitare, consider cã este nevoie de o implicare social-administrativã realã, concretã. Dar, pentru asta este necesarã o resuscitare continuã a conştiinţei din fiecare dintre noi, care avem zilnic pretenţia de a trãi â€ţceva mai bun, mai omenescâ€.
articol semnat de Gabriel Dragnea
http://gabriel-dragnea.blogspot.ro/2015/05/panait-istrati-intr-un-mormant.html
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Trist! Extrem de trist! Mai cu seamã cã, Panait Istrati este unul dintre scriitorii mei de suflet.
Din pãcate, eu cred cã în viaţa noastrã româneascã de acum, pretenţia se rezumã doar la a 'trãi ceva mai bun'... în privinţa omenescului am mari îndoieli cã el mai existã în conştiinţa multora dintre noi. De ce se întâmplã asta!? Probabil din aceleaşi cauze ce existau şi în timpul vieţii lui Panait Istrati. Doar cã acum, am senzaţia cã aceste cauze, sunt privite cu admiraţie. :(
