- Trebuie sã recunosc cã deşi ţin mult la
bãiatul ãsta, nu-mi place deloc cã s-a
trezit tocmai acum, se destãinui
Evlampionis, pe când coborau scãrile. Când
era suferind, stãtea cuminte, în camera
lui; acum o sã se plimbe prin tot castelul
şi o sã mã încurce. Îţi spun, preferam acel
statu-quo.
- Iertat sã-mi fie, dar te cam delectezi,
râse nemuritorul. Aşa spuneai şi despre
Elisa, cã era mai bine sã rãmânã pe vecie
pruncul din leagãn ca sã nu te deranjeze
când lucrezi?… Eu cred cã Erin colinda
castelul şi când era bolnav; mergea s-o
vadã pe fiica ta. O sã te ajute mult, o sã
vezi; sunt sigur cã dacã îi povesteşti
despre profeţii, ţi se va dedica în
întregime.
- ştiu asta, admise vrãjitorul. O sã fiu
mai liniştit dupã ce-i voi face horoscopul…
Erau la doar câţiva metrii de stratul de
roze, când deodatã vrãjitorul tresãri, puse
ghiveciul în braţele lui Rufio şi se repezi
cãtre groapa cu cãrţi.
Rufio trasari speriat si-si feri obrazul de
o plantuta verde-rosie, care isi intinsese
tulpina spre fata lui; cuburile de gheata
care o protejau erau aproape topite, deci
poate prin acest gest, planta voia doar sa
atraga atentia, ci nu sa-l raneasca. De
altfel, atunci, cand anticarul se feri de
ea, planta se retrase cuminte, la locul ei.
Vrajitorul nu actionase in joaca, facand
acele semne în ţãrâna proaspãt nivelatã, ci
desenase o hieroglifã de marimea unui
bãnuţ. Ideograma chinezeascã, care se
executa dupã un anumit şablon, ştiut numai
de iniţiaţi, se afla la locul ei, într-
adevãr, dar era desenatã un pic altfel, cu
o uşoarã stângãcie, pe care vrãjitorul nu
şi-ar fi permis-o nicicând.
Iar aceasta nu putea sã însemne decât un
singur lucru: se comisese o hoţie, iar
hoţul dovedea o dibãcie rar întâlnitã.
Evlampionis îngenunchie şi începu sã
scormoneascã ţãrâna cu mâinile goale, fãrã
a da cea mai micã explicaţie, ca şi cum ar
fi uitat complet de prezenta anticarului.
Abia apoi, observã cã Rufio nu era uimit
absolut deloc de acţiunile lui, fapt care-l
îngrijorã pe Evlampionis, dar nu zise
nimic, cãci oricum nu era vreme pentru aşa
ceva.
Ajungând la stratul unde se aflaserã, dupã
pãrerea lui, cãrţile fatidice, magul se
opri şi-şi plimbã mâinile pe deasupra
solului, ca şi cum aşa ar fi putut
descoperi informaţii despre cel care sãpase
acolo înaintea lui.
Deodata se opri, nivela pamantul si se
concentra asupra unor semne minuscule, ce
aparura ca prin farmec deasupra solului.
Rufio le memora grijuliu ; isi aminti de
prietenul ce-l astepta la han si care l-ar
fi putut ajuta sa le descifreze, in caz ca
Evlampionis nu le cunostea.
Dar realiza imediat ca omul le stia
intelesul, caci pali brusc si inalta spre
Rufio o privire cumplita. Ar fi greu de
povestit ce simti nemuritorul in acea
clipa. Ochii vrajitorului exprimau o ura
ingrozitoare, acea ura despre care ii
povestise pe cand se aflau in birou…
Rufio îl privi nedumerit, dar nu cutezã sã
întrebe; mai târziu, avea sã-şi
binecuvânteze tãcerea asta.
Vrãjitorul îşi curãţã degetele cu o
lentoare calculatã, apoi şi le trecu prin
pletele roşiatice. Pãrea confuz, însã Rufio
ghicea în asta o nouã simulare.
In orice mod ar fi formulat intrebarea si
tot ar fi fost de prisos, asa ca tacu mai
departe, desi poate ca se incrimina singur…
- Ce-am fãcut, ce-am fãcut??… se tânguia
omul, revenind la groapa sa. Am greşit
descântecul?… Nu se poate!
Însã Rufio nu-i mai dãdea atenţie; zãrise
ceva strãlucitor la doi paşi de el şi se
aplecase sã vadã ce este. La prima vedere,
obiectul nu pãrea mai mult decât un banal
nasture platinat, însã dupã o cercetare
amãnunţitã la lumina felinarului,
sprâncenele anticarului se încruntarã.
- Trebuie sa fie aici, trebuie! Ele sunt
salvarea noastra…
- Salvarea noastra?? se mira anticarul. Dar
tocmai spuneai ca din pricina acestor
carti…
- Ignora ce-am spus!! Totul e aici, doar i-
am explicat lui Stelianos!... Ai vãzut
semnul pe care l-am fãcut dupã ce le-am
îngropat? întrebã omul într-o doarã.
- Da, l-am vãzut, zise el cu nerãbdare.
- E o hierogramã, menitã sã strãjuiascã
obiecte ascunse; în caz de primejdie,
capãtã un contur roşiatic în starea
mercurului, invizibil pentru un ochi
obişnuit. Chiar şi pentru unul neuman, ca
al tãu… adãugã vrãjitorul, cu un zâmbet.
Când am ieşit în grãdinã, hieroglifa iradia
o luminã intensã şi mi-a dat de înţeles
aşadar cã cineva a umblat la cãrţi, mai
exact, şi le-a însuşit pe când noi eram
sus, cu Erin. Ce m-a şocat a fost ca
ideograma pãrea neatinsã, deşi "
strãjerul " ţinea sã indice contrariul.
- Dacã ai ştiut asta de la bun început,
înseamnã cã n-ai crezut nicio secundã
povestea cu formula eronatã, rosti
nemuritorul, dupã un moment de gândire.
- Nu… Cusurul meu e acela cã mai cred încã
în onoare şi n-am vrut sã strig
" furt " , ca apoi sã descopãr adevãrul şi
sã fiu nevoit sã pledez mea culpa.
- Nu înţeleg… Am fost numai noi doi aici,
iar istoria asta cu profeţiile o ştiau doar
trei persoane… Stelianos fiind al treilea,
adãugã el repede, deşi era conştient de
existenţa celui de-al patrulea.
- şi hoţul, completã inevitabil vrãjitorul.
Anticarul frecã uşor nasturele cu policarul
şi-l bãgã în buzunar.
- Hm, trebuia sã le ascund în locul la care
m-am gândit prima datã, Elisa le-ar fi
pãstrat în bunã stare, aşa cum am pãstrat-o
şi eu pe ea…
Evlampionis avea uneori stãri din astea, de
morbiditate, pe care anticarul, ca un
prieten bun ce se gãsea, se silea sã nu le
remarce, chiar dacã îl deranjau. Vrãjitorul
era un psihopat admirabil.
- Voiai sã le ascunzi în sarcofagul ei?…
întrebã el buimãcit. Dar nu se stricau?!…
Ai zis cã…
- Dacã fãceam o legãturã puternicã între ea
şi cãrţi, adicã aşa cum ea rãmâne neatinsã,
şi cãrţile sã rãmânã la fel...
- În orice caz, hoţul va avea o surprizã
deloc plãcutã, fãcu Rufio, cu un zâmbet
fugar.
- Hm, depinde, mormãi vrãjitorul, fãcând
semn cãtre vasul cu flori, ţi-am zis cã
existã un context care permite citirea…
Rufio ridicã ghiveciul şi îl urmã pe om,
care se îndrepta acum spre castel.
- Voiam sã le plantez deasupra cãrţilor,
lãmuri Evlampionis cu simplitate. Lui Erin
îi plac plantele carnivore, adãugã el.
Rufio trebuia sa recunoasca ca Erin era
chiar mai excentric decat vrajitorul, daca
putea sa-i placa floarea aceea cu miros
dezgustator, dar fiecare cu gusturile lui.
- Nu stiu ce sa zic despre asta… Dar
trandafirii sunt minunati!...
- I-am luat din targ, ii raspunse
vrajitorul, zambind.
Un licar jucaus aparu in ochii anticarului.
- Care e condiţia? se interesã el, pe când
se înapoiau în cabinetul vrãjitorului.
- Nu e doar o condiţie, ci un ansamblu de
norme, zâmbi omul cu şiretenie. Trebuie mai
întai ca… hoţul, poftim, sã posede un
context greu de intalnit, daca nu
imposibil. Vorbesc de un caracter
duplicitar, bunatatea si rautatea lumii
intruchipate intr-o singura persoana;
virtuos şi fãrã de prihanã asemeni unui
prunc, dar si abject si lipsit de mila,
care sa nu ezite o secunda a ucide acel
prunc in scutece, de care aminteam mai
devreme...
- Nu exista un asememea om, spuse Rufio cu
un zambet vag.
|
