La hotarul mitului şi al vântului
Oraşul Galaţi se întinde, tãcut,
pe ţãrmul Pontului Euxin,
acolo unde Istrul, obosit de munţi,
îşi amestecã apele cu fãgãduinţele sãrate.
Carpaţii îşi înalţã spinarea de strãbuni,
paznici cu coame de zãpadã,
în ecoul surd al sufletelor trace,
legãnate de vânturi fãrã nume.
Acolo au venit uriaşii,
rãzboinici cu pas legendar,
purtând în ei Dacia hiperboreanã,
mândrã, neînvinsã, fãcutã din gheaţã şi foc.
Lupta miticã n-a fost strigãt,
ci prãbuşire de stele şi sãbii,
un murmur pe care doar Leuce l-a auzit,
insul alb, pierdut între vis şi adevãr.
Şi mereu, Dunãrea îşi aminteşte.
Curge încet,
ducând în braţele sale sarea strãveche
şi cântecele frânte ale oamenilor liberi.
|
