Prea bun, prea prost... aşa m-am simţit adesea. De obicei eram naivã. Credeam într-o lume cu oameni educaţi, cu bun-simţ — dar lumea e din ce în ce mai nesimţitã şi oportunistã. Mulţi sunt gata sã-ţi însceneze orice, doar ca sã le fie lor bine şi sã reuşeascã.
Dacã eşti prea empatic, rişti sã-ţi petreci viaţa plângând pentru alţii, în timp ce alţii nu simt nimic. Iar cei cu suflet bun, cei care cântã la un instrument, scriu poezii sau au valori frumoase, par fragili, mici/ignorati de lumea asta care aleargã dupã succes cu coatele înainte. Uneori mã întreb: cei fãrã empatie mai sunt oameni sau clone, roboţi?
Uneori mi-ar plãcea sã fac stop joc, sã pun filmul pe pauzã şi sã schimb scenariile. Sã rescriu finaluri, sã colorez lumea dupã bunul meu plac.
Am decis sã fiu eu, chiar dacã înot împotriva curentului. Sã-mi port sensibilitatea ca pe o hainã coloratã, sã transform naivitatea în curaj şi dezamãgirile în confetti. Sã râd, sã iubesc, sã mã distrez.Şi poate cã exact asta e mica mea victorie: sã rãmân vie într-o lume care a învãţat sã joace rolul de robot.
Gândesc cã într-o lume care te vrea copie, curajul suprem e sã rãmâi original.
