Petrecem o mare parte din viaţã crezând cã posedãm ceva: obiecte, case, titluri, uneori chiar oameni. Strângem lucrurile lângã noi ca şi cum ne-ar putea proteja de timp, de pierdere sau de golul interior. Şi totuşi, totul ajunge sã ne scape printre degete. Obiectele se risipesc, numele se şterg, oamenii pleacã, iar iubirea însãşi se destramã atunci când încearcã sã posede în loc sã primeascã.
Atunci cad mãştile.
Cele pe care le purtãm pentru a pãrea mai importanţi, mai bogaţi, mai iubiţi, mai puternici. Şi dincolo de ele apare un adevãr simplu: existã o diferenţã profundã între a avea şi a fi.A avea, linişteşte pentru o clipã. A fi, ne transformã pentru totdeauna.
Pentru cã dacã mâine totul s-ar prãbuşi — posesiunile, structurile, certitudinile, iluziile — nu ne-ar rãmâne nici titlurile, nici bunurile adunate.
Ne-ar rãmâne doar resursele noastre interioare: educaţia, cunoştinţele, inteligenţa, capacitatea de rezilienţã, abilitãţile umane de a înţelege, de a crea, de a ne adapta şi de a reconstrui lumea.
