Zãbuşealã. Aer învãlmãşit. Mii şi milioane de
celule îngrãmãdite într-un aer tremurat
sufocant şi înãbuşitor ...
Nu era fir de vânt, numai miriştea înnegritã
aştepta ruperea durerii sub brazda de pãmânt.
Aruncã ţigara ştergându-şi sudoarea frunţii
de parcã ea singurã ar fi cãutat cu stropii
sãi singuratici sã-nmlãdie cupa de cicoare.
Alãturi, grâul, orzul, mirosind a azimã.
Se - apucã iar de vopsit. Roşu rama de sus.
Dar terminã vopseaua. În jurul geamurilor
negru. Discurile le fãcu albastre. Uşile galbene.
Vopseaua proaspãtã picurã lingând huma şi
fãrâme de ierburi.
Pânã şi o gãrgãriţã se trezi fãrã sã vrea
albastrã. N-o s-o recunoascã nici mama ei
când o sã se-ntoarcã acasã. Nici picãţele nu
mai avea.
Ilie auzea forfota din drum şi le simţea
ochii curioşi şi sfredelitori ... câte unul
întreba mai cu foc...
- Ce faci nea Ilie?
- Iaca, treabã!... Şi-şi încleştã gura de i
se încordau muşchii arãtând cã-i aşa de
ocupat, cã nu-i trebuie decât pace.
Adusese din oraş nişte faruri din cele
puternice, sã batã departe, departe.
Le vopsise-galben cu negru pe margini. Parcã
erau nişte gene de mironosiţe. Transpirase
ore în şir pânã când le fãcu sã lumineze cum
voia. Pe lateral mai puse nişte catadioptri.
Şi mai transpirã şi acolo vreun ceas.
Deasupra-şi pusese un girofar, şi meşteri la
el ce-a mai rãmas din zi.
Înserarea pica pe fruntea satului, şi toatã
lumea ce trecea pe drum arunca ocheade
curioase, încercând sã priceapã ce-i cu
arãtarea sclipicioasã şi brezatã din curtea
lui Ilie. Vineţeanu hãmãia, mai sã iasã din
lesã, la curioşii prea indiscreţi ...
Şi iar câte unul din cale-afarã îl întreba ...
- Ce faci nea Ilie?
- Treabã! Şi-şi vedea de ale lui ungând cu
vaselinã piuliţe şi şuruburi strângându-le şi
ştergându-le sã luceascã şi în geana lunii.
Încurcã şi cârpele şi-şi şterse fruntea cu
cârpa îmbibatã în vaselina maronie.
Parcã era ucigã-l toaca. Numai ochii îi
sticleau vioi sub şãpcãlia soioasã ...
Noaptea începu sã-i dea brânci înserãrii.
Capete curioase mai rãzleţeau dupã uluci.
Ici-colo mirosea îmbietor a mâncare.
- Nu mãnânci? Întreba muierea.
- Lasã! Zise, şi deschizând larg porţile ieşi
cu mãgãoaia în colbul de pe drum. Zoico,
închide tu poarta!
Şi muierea fãcu întocmai ... Ochii curioşi se
holbau de-a dreptul când aprinse luminile.
Feeric! Şocant ... înnebunitor!
- Ce e maicã? întrebã curioasã baba Rada,
ostenitã de ani şi trebãluialã, ochii mari se
micşorarã sub brazdele durerii ... La colţuri
o dãdea de gol suferinţa ... Nu vedea decât
sclipirile stranii şi licãririle multicolore,
lumini parcã din altã lume.
- Sile, n-auzi? Ce-i asta maicã. Dar Sile
mucalit zise:
- Deh! Ce sa fie? O fi vreun OZN! Şi veneau
pe înnoptat de la garã muncitorii. Privirile
lor pãreau cã vor sã sfâşie noaptea. Îşi
fãceau cruce şi mai departe întrebându-se
unul pe altul curioşi:
- Ce-o fi Doamne?
Câte o voce mai rãspundea râzând cãtre vreo
babã sau vreo fetişcanã.
- Ia OZN-ul.
Şi aşa ia rãmas numele! Nu-l mai striga
nimeni Ilie, ci toatã lumea îl ştia ... OZN-ul.
- Cu cine ari?
- Cu OZN-ul.
- Cu cine treieri?
- Cu OZN-ul.
- Cu cine semeni?
- Cu OZN-ul.
Pânã şi noaptea surâdea din când în când
lunii. Tractorul multicolor din care rãzbãtea
o melodie: â€ţOda Bucuriei†a lui Beethowen.
Fãcea desene adânci în brazdã sub clipociri
de luminã roşiatice şi albãstrui. Iar câte o
babã mai stupea în sân închinându-se:
- O fi vreun OZN, maicã.
Da, OZN i-a rãmas numele. Feidi Ilie OZN-ul.
Într-o zi sorã-sa coborî din tren. Venise
aprig de la oraş hotãrâtã sã treiere. O
întrebase a lui Stârpitu:
- Cu cine treieri fa?
- Nu ştiu sã vãd pe cine-oi gãsi, cã
frate-miu Ilie parcã s-a ţâcnit. Toatã ziua
vopseşte la tractorul ãla. Parcã-i mireasã.
- Mata cu cine treieri?
- Ia, cu OZN-ul.
Firica se duse la frati-su Ilie şi strigã
furioasã! Spoieşti tãrtãreaţa aia de zici c-o
s-o mãriţi mâine în loc sã ieşi în holdã, la
treierat. Toata lumea zice cã treiera cu al
lu' OZN-ul care o mai fi şi ãla, şi dãdu sã
intre în curte, sã-l beşteleascã mai bine.
- Ho fa, ho, nu te oţãrî aşa, cã mie îmi zice
satul a lu' OZN-ul şi toate satele-n jur.
Firica rãmase gurã-cascã. Îşi puse într-un
târziu mâna la gurã. Amuţise cu totu' când pe
lângã poartã auzii:
- Nea OZN-ule, a zis taica dacã vrei sã ne
treieri şi nouã sã ne spui programu' ca-ncepe
meciu' cu spanioloii.
Şi OZN-ul îşi luã agenda de piele şi la
lumina girofarului zise:
- Marţi noapte - voinicule... şi voinicul o
ghiduşi pe lângã porţi în luciuri de lunã
argintie sã prindã şi el meciul cu spanioloii.
Un papuc se piti în ierburi dar nu se mai
întoarse sã-l ia, cã se puse Vineţeanu,
dulãul pe lãtrat şi tare-i era teamã cã o sã
rupã lanţul.
O rupse la sãnãtoasa cât putu de tare. De nu
l-ar vedea taica fãrã târlici, cã l-o
boscorodi tot anul. Da la-s cã l-o lua mâine,
cã ce-ar face cineva doar cu-n târlic ...?
