În cartea de iarbã ,
Dumnezeu pãşeşte
pe sub copacul vieţii,
înveşmântat în seminţele focului,
cu un cuvânt binevestitor
pe umãr.
Adam,
cu degetele înfipte în lut,
cautã sãmânţa bobului de rouã.
În zadar copacul
cu pleoape grele
ţine pe umeri cumpãna
ce are de o parte cerul
şi de cealaltã grãdina primordialã,
transpirând, transpirând.
Adam e atras
doar de adâncimile de lut.
Dumnezeu trece mai departe,
iar din cuvântul lui cad frunzele
în iarbã,
ascuţite
ca umbre de cocori.
Palmele lui Adam sângereazã,
iar boabele de rouã se înroşesc
pentru prima datã...
