Îmi spui
cã lucrurile sunt prea tãcute
şi cã te-ai plictisit
de-atâtea dimineţi identice:
îţi sunã ceasul,
te scoli maşinal
şi-ţi bei cafeaua amarã,
apoi ziua curge ca un fluviu
spre-acelaşi ţãrm nevãzut
încã.
Da, ai dreptate!
Dar tu nu vezi
în fiecare dimineaţã
cum stã lumina în prag
şi-aşteaptã sã-i deschizi?
Da, obiectele sunt prea tãcute.
Nu mai ţin nici ele minte la ce folosesc.
Ceaşca, uşa, scaunul,
toate aşteaptã ceva care nu mai vine.
Înãuntrul lor inima bate încet,
sub ele e mereu ceva ce nu se vede,
dar creşte
încet,
sigur,
împinge
prin podea,
prin oase,
prin somn.
Uneori iese la suprafaţã
ca o patã,
alteori ca o umbrã
ce nu mai pleacã,
rareori ca o licãrire timidã.
Şi-atunci, de ce sã nu stai
mai mult ca de obicei
cu ceaşca în mâini?
De ce sã nu asculţi mai cu atenţie
respiraţia lucrurilor?
Deschide uşa!
Aşteaptã de-atâta timp în prag!
Nu vei mai fi acelaşi ţãrm
spre care curge ziua,
ci locul în care,
în sfârşit,
ajunge lumina.