Ce-a vrut sã fie oare
ierbarul prãfuit
în care am înghesuit demult
tot ce prindeam?
Erau acolo dimineţi cu lumini strãvezii,
fire de iarbã
şi vise stranii de privighetori,
cuiburi goale
care se legãnau în aşteptare
şi clipele ce nu ştiau sã stea
sub nicio formã-n loc —
le-am prins între file subţiri,
ca pe o linişte de împrumut.
Azi, când deschid, se sfarmã toate,
se risipesc aproape-n gând,
ca o întoarcere tãcutã
spre ce-au fost înainte de cuvânt.
Dar dintre filele uşoare
trece, aproape nevãzut,
o tãcere care încã respirã…
Tu mã priveşti
şi în ochii tãi se aprinde
o licãrire
ca zbaterea domoalã
a unei frunze
venite dintr-un timp
al cãrui nume l-am uitat.
